Pe data de 26 octombrie creştinii îl cinstesc pe Sf. Marele Mucenic Dimitrie – Izvorâtorul de Mir, numit în popor Sf. Dumitru sau Sâmedru. Nu mai puţin de 340.000 de concetăţeni îşi serbează cu acest prilej Ziua onomastică. Tot acum are loc Hramul Bisericii Sf.Dimitrie din satul Mărcuș, județul Covasna.
Având în vedere marele număr de concetăţeni care îşi vor serba Ziua Onomastică ne face plăcere să le adresăm celor care se numesc Dumitru, Mitică, Dumitrache, Dimitrie, Mitru, precum și Dumitra, Demetra, Dumitriţa, Dumitrana, cele mai calde urări de fericire, La Mulți Ani, cu sănătate şi bucurii!
Ilustrul personaj cu acest nume a trăit în sec. XIII, fiind botezat în taină de părinţii săi, datorită prigoanei la care erau supuşi creştinii pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu. Tatăl său, conducătorul Cetăţii Tesalonicului, l-a educat de mic să respecte valorile Creştinismului, fiind iniţiat pe ascuns în tainele Sfintei credinţe, întru dragostea faţă de semeni şi compasiune pentru sărmani.
După moartea părintelui său, tânărul Dimitrie a ajuns la rându-i un om de vază, un erudit. Ca atare, împăratul Maximian l-a numit voievod în locul tatălui său, Dimitrie ajungând să fie iubit şi respectat de norod. Numai că propovăduind fără să se ferească dreapta credinţă întru Iisus, a stârnit mânia puternicilor vremii. Atunci când a trebuit să aducă jertfă zeilor – după cum făceau păgânii vremii – el a refuzat! Ba mai mult, şi-a mărturisit credinţa în Mântuitor. Ca atare a fost întemniţat şi ameninţat cu moartea. Însă tot nu a renunţat. Fiindcă nu s-a lepădat de convingerile creştine, sfârşitul a venit repede, fiind ucis alături de alţi creştini.
Peste mulţi ani, când i s-au dezgropat rămăşiţele, acestea izvorau un mir binemirositor, ceea ce i-a surprins pe mulţi. Aşa au început să apară minuni şi vindecări miraculoase ale multor suferinzi. De atunci s-a dus vestea că Sf. Mucenic Dimitrie a fost şi Izvorâtor de Mir.
În ţara noastră există un echivalent popular al legendarului Sf. Dimitrie, ce poartă numele de Sâmedru. El este socotit ocrotitorul familiei și casei, fiind în chip simbolic patronul iernii pastorale şi paznicul care-i apară pe oameni de atacul fiarelor sălbatice.
În viziunea sătenilor ce trăiesc la munte, anotimpul rece începe din 26 octombrie şi ţine până în 23 aprilie, când se cinsteşte un alt Mare Mucenic – Gheorghe. Perioada de vârf a sezonului alb este pe 16 ianuarie, atunci fiind Sânpetru de Iarnă, despre care se ştiu mai puţine lucruri, nefiind atât de popular în conştiinţa românilor. Numele popular de Sâmedru, ca şi data de celebrare sunt legate de Sfântul Mucenic Dimitrie, potrivit rânduielilor calendarului creştin ortodox.
Un obicei arhaic legat de Sărbătoarea Sfântului Dumitru este cel numit „Focurile vii ale lui Sâmedru”, existând multe variante locale. În esenţă ne referim la un ritual ce se desfăşura fie pe un deal, într-o poiană de la marginea aşezării, fie la o răscruce de drumuri importante, unde se adunau sătenii în jurul unui rug imens.
Tinerii aduceau lemne uscate, baloţi paie şi făceau un foc mare. După ce flăcările se domoleau, cei mai sprinteni săreau peste jăratic, iar la plecare luau acasă unul sau mai mulţi tăciuni. Se credea că aruncaţi în livadă cărbunii vor avea puteri miraculoase, făcând ca pomii fructiferi să rodească şi în primăvara următoare. Pentru strădania lor tinerii erau omeniţi la final cu colaci, prăjituri, fructe şi vin, atmosfera fiind veselă, ca la orice eveniment deosebit.
„Moşii de toamnă”
Sărbătoarea la care ne referim oferă prilejul creştinilor, ca şi cu alte ocazii similare, să-şi evoce rudele şi prietenii dispăruţi, să meargă la biserică, să asiste la Slujbă şi apoi să ofere celor nevoiaşi bucate tradiţionale, colivă, fructe.
Biserica îi numește pe cei trecuți în viața de dincolo „adormiți”, termen care are înțelesul de stare din care te poți trezi. Nu se vorbește de intrarea într-o stare de neființă, ci de o trecere dintr-un mod de existență în altul.
Potrivit Sfintei Scripturi, după moarte urmează Judecata Particulară, în urma căreia omul ajunge să se împărtășească fie de fericire, fie de suferință, stări date de modul viețuirii pe Pământ. Aceste ipostaze nu sunt definitive, ele durează până la Judecata Universală, când va avea loc Învierea întregului Neam omenesc și când vor avea loc hotărârile finale legate de starea de fericire sau suferință.
În spațiul românesc există 20 de zile dedicate „Moșilor”. Cuvântul „Moși” vine de fapt de la „strămoși” și se referă la persoanele trecute la cele veșnice. Cu acest apelativ sunt numiți nu doar morții, ci și principalele Sărbători ce le sunt consacrate, precum și pomenile făcute pentru ei. Putem aminti cele mai însemnate evenimente legate de anotimpurile tradiționale: „Moșii de primăvară” (de Mucenici), „Moșii de vară” (în sâmbăta dinaintea Rusaliilor), „Moșii de toamnă” (în prima sâmbătă din luna noiembrie) și „Moșii de iarna” (în sâmbăta dinaintea Duminicii Lasatului secului de carne).
Am observat că în anumite sate nici acest obicei străvechi nu mai are amploarea şi fastul de altădată, când întreaga comunitate se implica. De vină sunt, fără doar şi poate, condiţiile economice tot mai precare, schimbarea mentalităţii populaţiei, viaţa agitată. Asta nu înseamnă că toţi românii au renunţat la datini, mai cu seamă cei de la ţară, oamenii în etate le respectă riguros, la nivelul familiei, după posibilităţile existente făcându-se parastase, pomeni, slujbe, aducându-se ofrande celor trecuţi în lumea drepţilor.
Horia C. Deliu
