România are, de departe, cele mai multe exploatații agricole din Uniunea Europeană, dar, potrivit ultimelor date analizate de Eurostat, aproape 2,6 milioane dintre ele au mai puțin de cinci hectare. Dincolo de această multitudine de gospodării și ferme foarte mici, numai 1% dintre ferme au cel puțin 50 de hectare, dar ele lucrează 53,1% din întreaga suprafață agricolă utilizată a țării. Nuanța din spatele cifrelor ține de faptul că terenul arabil românesc este simultan și mult mai ieftin decât media europeană, adică 8.700 de euro pe hectar, față de 15.224 de euro în UE, potrivit celor mai recente prețuri oficiale comparabile, publicate de Eurostat în ianuarie 2026.
Cu toate acestea, exploatarea pământului s-a scumpit puternic, dacă ne uităm la faptul că, în trimestrul al doilea din 2026, prețurile inputurilor agricole au crescut în România cu 11,7% față de anul anterior, al doilea cel mai rapid ritm din Uniune, după Lituania, iar la nivel european, energia și lubrifianții utilizați în agricultură s-au scumpit cu 22%, îngrășămintele și amelioratorii de sol cu 13,4%, în timp ce prețurile cerealelor au coborât cu 5,6%. Pământul este relativ ieftin, dar agricultura competitivă pe acel pământ presupune tot mai mult capital, iar milioane de ferme sunt prea mici pentru a funcționa după aceeași logică economică precum exploatațiile comerciale care lucrează sute sau mii de hectare.
O treime dintre fermele Europei se află în România
Cele mai recente informații privind structura exploatațiilor, publicate de Eurostat în 2026, arată că din 8,8 milioane de exploatații agricole existente în UE, 2,9 milioane sunt românești. Urmează Italia, cu 1,3 milioane, Polonia, cu 1,2 milioane, și Spania, cu aproximativ 800.000. România are, așadar, mai mult decât dublul numărului de ferme al țării aflate pe poziția următoare. Defalcate, datele arată, așa cum am menționat și mai sus, că la nivelul UE, 62,8% dintre exploatații sunt sub cinci hectare; în România proporția ajunge la 90,2%, adică aproximativ 2,6 milioane de ferme. La cealaltă extremă, 7,6% dintre fermele europene au cel puțin 50 de hectare și lucrează 68,3% din suprafața agricolă utilizată. În România, doar 1% ajunge la pragul de 50 de hectare, dar grupul acesta restrâns ajunge să lucreze 53,1% din teren.
Important este și să amintim că o fermă mare poate lucra atât teren propriu, cât și suprafețe luate în arendă, așa că datele care arată o concentrare foarte mare a utilizării productive a pământului nu ne spun câți dintre cei 1% dintre proprietari dețin efectiv peste jumătate din terenul agricol. Dar în raportul dedicat României, publicat în aprilie 2026, OCDE descrie sectorul drept o agricultură care se dezvoltă „pe două direcții”, adică o masă uriașă de exploatații foarte mici coexistă cu un număr redus de ferme mari și productive, ceea ce practic validează datele Eurostat. Potrivit OCDE, dimensiunea medie a exploatației românești se află la doar 4,4 hectare, una dintre cele mai mici din UE, pe lângă faptul că majoritatea fermelor mici au dotare tehnologică redusă, acces limitat la finanțare și o orientare slabă sau inexistentă către piață.
Privit în ansamblu, fenomenul nu este neapărat unul negativ pentru agricultură și pentru economie. Problema în acest punct este că terenul arabil românesc nu a crescut și în valoare, comparativ cu prețurile europene, așa cum aminteam mai sus. Adică, pe scurt, valoarea adăugată adusă de exploatațiile mai mari de pe aceste terenuri nu s-a modificat în timp, cu toate că fermierii s-au împuținat și cei rămași au acaparat mai multă suprafață, care ar fi trebuit să le permită să investească în recolte mai roditoare și, în definitiv, mai competitive pe piața internă și la nivel de exporturi.
Printre factorii luați în calcul de Eurostat când calculează valoarea unui teren agricol sunt legislația, clima, accesul la rețele și infrastructură, calitatea și drenajul solului, raportul dintre cerere și ofertă și concurența venită din utilizări non-agricole, ceea ce pune în lumină problemele de evaluare ale terenurilor din țară. Terenurile de la noi pot fi, e drept, cumpărate mai ieftin, dar dacă fermierii nu pot sau nu sunt dispuși să crească veniturile încasate pe un hectar, nu există acces la capital pentru exploatare sau este constant expus la riscuri sistemice (de la secetă la lipsa sistemelor naționale de prevenire a pagubelor în cazul unor fenomene de acest tip), atunci nu apare nici valoarea adăugată după cumpărare.
Cât „costă” agricultura eficientă de fapt. Unde sunt costurile care țin fermierii români la coada Europei
Raportul OECD din 2026 arată că România are, de ceva vreme, cea mai redusă productivitate a muncii în agricultură din UE, de aproximativ patru ori sub media europeană, în ciuda progreselor din ultimele decenii, valori dublate și de faptul că în sectorul primar lucrează aproximativ 1,8 milioane de persoane, cea mai mare forță de muncă agricolă dintre statele Uniunii. Ceea ce înseamnă că dacă o fermă de sute sau mii de hectare își permite să investească în sisteme de monitorizare, în combine agricole, silozuri, specialiști în agronomie, infrastructură pentru irigații, facilități de extindere a fermei pe ideea economiei circulare sau orice alte investiții care să crească în mod exponențial vafloarea produselor finite, lucrurile sunt mult mai dificil de susținut pentru fermele mici. La noi în țară, mai puțin de 18% din ferme fac agricultură de precizie, adică, de exemplu, aplicarea variabilă a îngrășămintelor și pesticidelor până la monitorizarea prin GPS, senzori și analiza digitală a solului. Acestea sunt exploatațiile care lucrează 44% din suprafața agricolă europeană. Aceștia sunt și proprietarii care au adesea acces la credite mai degrabă, în mod ironic, decât fermele mici, care nici nu își permit automatizări moderne.
La nivel global, pentru țara noastră scăderea prețurilor cerealelor este cu atât mai relevantă cu cât o parte importantă din sectorul comercial este construită tocmai în jurul culturilor de câmp. În materie de export, suntem încă vârf de lance când vine vorba de cereale, oleaginoase și tutun, produse cu valoare adăugată relativ redusă, ceea ce limitează integrarea României în lanțurile agroalimentare cu valoare adăugată mai mare. Așa se face că putem avea 2,9 milioane de exploatații și, simultan, un sector cerealier puternic conectat la export, pentru că cele două realități aparțin în bună măsură unor segmente diferite ale agriculturii, fiindcă majoritatea fermelor mici, de fapt, sunt la nivel de subzistență sau semisubzistență, cu tehnologie redusă, credite puține și fără o orientare consistentă către piață. Pe de altă parte, fermele comerciale mai mari concentrează o parte disproporționată din teren, capital și producție, pe lângă faptul că nici măcar nu participă toate la activități de export și nu sunt toate deosebit de profitabile.
https://ziare.com/
Sursa foto: https://pixabay.com/
