Cei care încă nu ați ajuns pe dealul unde se împarte în doze mari fericirea, mergeți! Căutați-l pe Prea Cuviosul Părinte stareț Arsenie al Mănăstirii Sfântul Sava și veți simți darurile care vi se furișează în suflet, în brațe…E o taină în tot și în toate de parcă în livezile de meri și pruni care împodobesc împrejurimile stă pitit Dumnezeu.
Tot El ne-a chemat și pe noi, așa cum cheamă clopotul la rugăciune, pentru că drumul nostru a avut alt scop, altă destinație. Noi, un grup de enoriași din municipiul Târgu Secuiesc, însoțiți de preotul paroh, Vasile Ilie care a avut inițiativa de a vizita această mănăstire unde am poposit un ceas. Încă o dovadă că Iubirea ne poartă pașii către fericirea de care avem nevoie. Și fiecăruia i s-a dat ceva…prin închinarea la icoane, prin vorbe, prin îmbrățișarea atotcuprinzătoare a starețului plină de o dragoste nemaiîntâlnită, pentru că fiecare om care trece pragul mănăstirii este un suflet câștigat, iar „sufletul omului este aur” după cum frumos ne spunea.„Sufletul omului nu are preț. De vei vinde tot pământul, nu poți cumpăra un suflet”.
Mănăstirea poartă cu cinste numele unui sihastru care a locuit aici, în urmă cu 400 de ani – pustnicul Sava – cel care a aprins candela unei așezări monahale. De-a lungul timpului flacăra a fost întreținută de monahi cărora istoria nu le-a reținut numele. Primul părinte menționat este ieroschimonahul Vasile, al cărui mormânt se află în naosul bisericii actuale. Așezarea a cunoscut o reînviere după anul 1988, când pe aceste meleaguri a fost adus ieromonahul Arsenie Voaides. Actualul stareț al Mănăstirii, Prea Cuviosul Parinte staret, Protosinghelul Arsenie Voaides a avut de luptat nu doar cu vitregiile timpului care transformaseră curtea schitului într-un loc de pășune pentru animalele satului, biserica într-un azil pentru vânt, ploi și ninsori, ci și cu înverșunarea unor săteni nemulțumiți de venirea lui. Cu blândețe, cu muncă asiduă, cu nopți nedormite și rugăciuni, nu doar mănăstirea a reînviat, ci și sufletele celor care s-au lăsat modelate de focul divin al iubirii. Având bucuria de a-l fi ascultat, nici nu mă mir. E genul de om care „ar scoate apă și din piatră seacă” și un suflet din fundul iadului. Hotărât, demn, puternic, echilibrat și în același timp milostiv și blând ca un miel al Domnului, păstorește această mănăstire de aproape treizeci de ani de când a fost adus ca stareț, după ce și-a făcut „ucenicia” doisprezece ani la o altă mănăstire din Bucovina.
Mare mi-a fost uimirea să aflu că și-a lăsat toate treburile când a aflat de venirea noastră, și după ce ne-a dus să vizităm biserica de o rară frumusețe, în care se află și o icoană a Maicii Domnului despre care se spune că a făcut de-a lungul timpului minuni, ne-a invitat la masă, pentru a ne spune câteva vorbe. Nu vorbe din lume de care suntem sătui, ci acele vorbe pline de duh sfânt care au darul de a îndemna la meditație. Cum „dar din dar se face rai”, din ceea ce am primit dau mai departe poate, citind, îi este și altcuiva de folos.
Părintelui stareț i s-a dus vestea peste dealuri, dincolo de porțile mănăstirii, de unde mulți însetați vin să se adape din izvorul predicilor și să-și găsească liniștea sufletească prin spovedanie și împărtășanie. Pentru că spunea dumnealui, și aici mi s-a părut cea mai înaltă formă de dăruire a iubirii, despre care eu nu am mai auzit până acum, mai ales la un călugăr, despre care știam că nu sunt atât de permisivi.
„Eu spovedesc pe toți oamenii odată! Da! Și să știți că Dumnezeu mă iartă! Asta este spovedania mea și eu o țin pe a mea. În carte zice: „Luați mâncați….” ! Nu zice să mănânce doar unul sau altul pentru că unul este mai vrednic decât altul. Nu, tu ai voie, dar tu nu ai voie… Ce diferență este între mine și tine? Nu! Suntem frați. Că eu sunt preot e altceva. Adică eu sunt păstor și tu ești oaie, dar Tatăl este același! Și ce n-am voie să fac eu ca preot, nici tu nu ai voie. Și dacă e Tatăl meu și îl iubesc, trebuie să-l iubești și tu, și atunci trebuie să ne întâlnim de Paști împreună, pentru că Domnul ne cheamă pe toți.” Nu a așteptat să întrebe careva dintre noi cum adică spovedește toți „oamenii odată”, când noi știam că spovedania este individuală, că a și continuat. „ Mie ca preot păstor mi s-a dat toată puterea de la arhiereul nostru de a lega și a dezlega păcatele oamenilor. Și atunci când cei bolnavi, toți cei păcătoși vin la biserică, îi întreb: Ai supărat pe Domnul? Da? Atunci zi după mine: am supărat cu cuvântul, cu fapta, cu ochii, cu mintea, cu mâinile, cu picioarele. Toate mădularele mele, gândirea mea n-au fost spre cele sufletești, mai mult înclinate spre cele pământești, pofte trupești și așa mai departe, și cred că s-a supărat Domnul pe mine. Recunoști și îți pare rău? Dacă recunoști și îți pare rău, Dumnezeu te iartă și cu puterea care îmi este dată, eu ca preot te iert și te dezle
g în numele Sfintei Treimi, al Tatălui si al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. S-a iertat ! S-a șters totul! Hai la masă cu toții! Canonul cel mai mare este: Nu mai greși! E greu pentru că diavolul te înșeală iar și iar. Nu te poti face curat numai după o săpuneală. Nimic murdar nu va intra în împărăția lui Dumnezeu.Trebuie și trebuie și trebuie, trebuie să ne mântuim pentru că dacă noi nu ne mântuim, am trăit pentrut iad. Am pierdut viața! Am trăit degeaba! Și ne aruncă Dumnezeu în focul cel veșnic. El ne iubește, ne așteaptă și ne iartă și ne ajută. Și hoțul când se duce la furat se roagă, Doamne, ajută-mă! Și păcătosul zice: Doamne, păzește-mă să nu mă vadă nimeni! Dumnezeu îngăduie pentru că vede că ești slab. Îți mai dă câte o vărguță să te trezești, dar te iubește. Și tu trebuie să spui: Doamne, vreau să fiu un început bun, și de astăzi nu vreau să te mai supăr. Mai întâmpini necazuri, cazi, te ridici, și mergi înainte, înainte, că Domnul este cu tine în toate clipele. Nu te părăsește nici dacă ești păcătos, dar trebuie să te ții de biserică. Pentru că „Cine nu are Biserica de mama, nu poate avea pe Dumnezeu de Tata „. Diavolul nu fuge nici de tămâie, nici de agheazmă, nici de mătănii. Nu se sperie nici că ai mâncat de post, nu se teme de astea, se teme de spovedanie! Acolo îl arde! Se teme de rugăciune, de împărtășanie și smerenie. Zice că la spovedanie te smerești când spui : Doamne, eu sunt păcătos! Și când tu recunoști, diavolului nu-i place să recunoști asta. Te pișcă dintr-o parte în alta. Este o luptă viața ta până la sfârșit, dar trebuie să avem scopul de a învinge răul.”
Am avut sentimentul că asist la una dintre spovedaniile pe care le practica. Ascultând, fiecare se gândea la păcatele lui și se smerea, în timp ce fața starețului, arsă de soare, se lumina de o înțelegere pe care noi nu o cunoșteam. Îmi place să cred că nu întâmplător am ajuns acolo. Că trebuia să aud aceste cuvinte pentru a le împărți ca pe un rod bun și de folos tuturor celor care vor să audă, celor cărora le este foame și sete, dar nu de carne și apă, ci de Hristos. N-am apucat să-mi termin gândul că vocea starețului când blândă ca un susur de izvor, când ca un tunet dintre nori, ne-a scos din meditație.
„Dragii mei, a cădea e omenește, a ne ridica din păcat este dumnezeiește, a persista este drăcește. Eu l-am rugat și îl rog, și nu din mândrie, ci pentru că așa gândesc eu cu mintea mea. Doamne, tot ce am am greșit, că știu că am greșit și cu știință am greșit și am știut că e păcat și tot am greșit, vreau să-mi plătesc facturile pe lumea aceasta. Nu mă lua așa murdar, spală-mă aici cu peria de sârmă, dar dă-mi și răbdare ca să nu cârtesc, dă-mi și putere să pot trece, dar ajută-mă că vreau să mă mântuiesc. Amin. Hristos a înviat!”
După aceste cuvinte mie nu-mi rămâne decât să mulțumesc cerului pentru că pașii mi-au fost purtați către acest loc binecuvântat unde sper să ajungă câți mai mulți dintre cei care caută acel „ceva” în lume și nu-l găsesc.
Mihaela Aionesei
