Prezentă la majoritatea întâlnirilor culturale din zona Carpaților de Curbură, ea însăși amfitrioana unora dintre ele, Mihaela Aionesei a adus
ceva din blândețea și melancolia ținuturilor natale moldave de dincolo de munți, părăsite de timpuriu, în orașul în care nu există niciun liceu în limba română – Tg. Secuiesc. Aici i-au purtat pașii destinul, în 1981, pe când împlinea zece ani, aici și-a construit cuibul și-a crescut fiica, își susține soțul, și nici acum după decenii de când trăiește în mijlocul unei comunități în care românii sunt statistic minoritari, nu i-a trecut sentimentul de străin în țara sa. Discretă, cu sufletul plin de iubire și frumos, cu zâmbetul nelipsit, caldă și prietenoasă cu cei din jur, n-ai putea crede că dincolo de această imagine a sa plină de lumină ascunde, în interiorul adânc, tristeți și singurătăți ce vin probabil de demult, din anii copilăriei și adolescenței, ori din acel timp când se simțea abandonată în această urbe unde rar se-aude vorbind românește. Acum însă, când are prieteni care o înconjură cu atenția lor, cu dorința de a pune în valoare potențialul ei creator și dăruirea sa, se simte utilă, înscriindu-se cu toată ființa în acțiunea concertată a bravilor români din acest spațiu intracarpatic pentru promovarea valorilor identitare, tradițiilor, personalităților, istoriei adevărate (nu truncate) a zonei. Încă de la stabilirea în acest oraș tăcut ori din vremea studiilor în cetatea lui Bacovia (1990) – idolul său literar asumat, unul dintre cei mai importanți poeți români ai liricii moderne –, a simțit nevoia așternerii pe hârtie a stărilor sale lirice. Golul imens lăsat de pierderea timpurie a mamei a fost cel care a trimis-o de foarte devreme spre confesiunea lirică folosită multă vreme ca ,,o terapie”, conștientizată în timp ca o vocație.
Timidă dar în egală măsură plină de forță, modestă dar și conștientă de potențialul său creator, ambițioasă și perseverentă, sinceră cu sine și cu cei din jur, ea a parcurs o linie ascendentă presărătă cu zbateri și incertitudini, căderi și ridicări mai pline de încredere încă, mereu în căutarea luminii pe traiectul autodepășirii. O pasăre cu aripile când ude, când scuturându-și stropii și strălucind sub razele soarelui.
Foarte atentă cu scrisul său, conștientizând că procesul creației necesită nu numai talent, har, ci și sacrificii, dăruire, rigoare, ea își gestionează cu multă grijă trimiterea lui spre lector, neforțând nota, așteptând ca timpul să lucreze în favoarea sa, ceea ce pare că chiar se întâmplă.
Citind cu nesaț ce se scrie în materie de poezie azi, cu lecturi serioase și continue, urmându-și modelele mai vechi (G.Bacovia, Magda Isanos) și mai noi, având drept convingere faptul că ,,A fi scriitor este un destin, nu o opțiune”, ea căută atentă nuanțe, expresii, sensuri, subtilități, prin care să redea cât mai aproape de sufletul lectorului intensitatea trăirilor sale, în fiecare poem punând câte puțin din ființa sa lăuntrică. Sunt tot atâtea stări lirice ce nasc o varietate de euri poetice, sensibile expresivități amprentate de o gamă foarte largă de trăiri care merg de la acel sentiment al singurătății și tristeții ce curge ca pluvialul bacovian până la revărsări discrete de căutări neîncetate ale iubirii cu multele ei fațete. Ele prind contur diferit de la un poem la altul, de la un volum la altul, înscriind un parcurs liric din ce în ce mai sigur pe sine și pe forța de expresivitate a păsărilor sale-poeme.
După debutul publicistic în ziarul „Cuvântul Nou” din municipiul Sfântu Gheorghe, produs prin anii ’80, după premii câștigate la concursurile de creație ca membru al cercului literar de la „Casa Pionierilor” din Tg. Secuiesc, a lăsat decenii să treacă, adunând alte și alte experiențe în așteptarea momentului eruperii lăuntrului poetic, al zborului păsării din suflet și al dezbrăcării în poeme. Destinul o conduce spre pasul important pentru parcursul biografiei sale de creație – membru fondator al Cenaclului online ,,Lira 21” din Bacău -, moment fast care determină lucrurile să intre pe făgașul mult așteptat. Și-a făcut curaj și din virtual intră în real, debutând editorial, la Bacău, în 2010, în antologia „Lira în patru puncte cardinale”, iar în 2011, la vârsta de 40 de ani, în volum, cu Cerșetori de stele (Art Book) – o selecție de 70 de poeme scrise în timp, primit ca o surpriză plăcută de oamenii de cultură din acest oraș, cât și de cei din arealul transilvan devenit acasă pentru autoare. Un un an mai târziu, cartea a fost urmată, de un grupaj de versuri inserat în revista băcăuană „Plumb” și de prezența în alte antologii, reviste.
Lansarea acestor cărți în cadrul cenaclului literar „George Bacovia” din Bacău a reprezentat momentul crucial al intrării în viața culturală băcăuană și de aici în lumea literară, drumul fiindu-i astfel deschis spre o suișul afirmării. ,,Nu m-a luat nimeni de mână să mă așeze în față”- mărturisește poeta despre zbaterile sale pentru a ajunge pe acest vârf de drum anevoios – ,,Am avut un crez al furnicii”.
A urmat o explozie de volume de autor apărute aproape în fiecare an, printr-o disciplină de fier autoimpusă – Anotimp (i)legal-lumina (Bacău, Ateneul scriitorilor, 2013); Insomniile bufniței (Timișoara, Eurostampa, 2014); Surâsul dintr-o lacrimă (Timișoara, Eurostampa, 2015); Cămașa de sare (Tg Mureș, Vatra Veche, 2016); Anotimp sihastru (București, Ștefadina, 2016); Zodia palmelor tale (Brașov, Libris, 2016) – și prezența în peste 20 de antologii, în presa de specialitate online și paper. ,,Am început ca o cerșetoare de stele la porțile luminii și am ajuns cu cel de-al șaptelea volum de poeme, Zodia palmelor tale, la o stare de echilibru îndelung căutată în care mă simt ca în palmele lui Dumnezeu. Am eliberat marea, păsările, mi-e bine deocamdată și asta e tot ce contează” mărturisea sensibila poetă, făcând bilanțul suișului său în sfera poetică.
Lansate în diferite centre culturale din țară (Bacău, Brașov, București, Miercurea Ciuc, Covasna, Sf Gheorghe ș.a.), susținute de recitalurile actoricești ale minunatei actrițe Camelia Paraschiv-Katai de la Teatrul ,,Andrei Mureșanu”din Sf. Gheorghe, prezentate de personalități literare și culturale ale zonei, cărțile Mihaelei Aionesei au atras atenția publicului stârnind interesul și făcând-o cunoscută ca un poet sensibil și de mare gingășie sufletească. ,,Recitalul «Exercițiu de tril» din poemele Mihaelei, este un exercițiu de sinceritate, în care deschidem cuștile păsărilor din inimi și le lăsăm să zboare libere, să se privească senine în iubiri, neliniști, vise, speranțe”- afirma frumoasa și îndrăgita actriță din inima Covasnei.
,,În jungla mare de cuvinte/ poate încăpea oricând/ oricum/ oricine/ elefanți/ mistreți/ chiar și cămile/ în pielea umbrei de furnică/ poți intra/ fără să zgârii/ să rănești/ să strigi/ doar pe brânci (Umbra de furnică)-își definește autoarea crezul său despre poezie. ,,Pot fi ironică, pot îmbrăca iubirea în curcubeu, ploaia într-un fluture de mătase. Pot fi surâs, lacrimă, bufniță, îndrăgostită”- detaliază ea diferitele fațete ale eului poetic în procesul creator (,,E ca o ardere…”)
De la primul volum și până la cel mai recent, autoarea a parcurs un drum care înseamnă tot atâtea etape de distilare a formei și expresivității poetice, pornind de la convingerea că fiecare om e un poem nescris. Zboară, ca într-un tablou de Chagal, cu ,,fluturi pe umeri”, printre ,,herghelii” de cuvinte-păsări pentru a le dresa și prinde în poeme (,,suflu de zor în mâini/ să înfloresc Siberii”- Cuvântul meu alb). Timpul, Iubirea, Nemărginirea, Dorul, Divinitatea, Cuvântul sunt pilonii metaforici, simbolurile în jurul cărora se rostuiește lirica sa. Tristețea, Singurătatea, ca laitmotive, transpun stări sufletești, dar și o formă de cochetărie feminină, de joc poetic, nu au profunzimi metafizice, ci forța de atracție a acelui ,,quelque chose”feminin (,,Cine ești tu care-mi dai/ atât de duios zăpezile deoparte?/ prin singurătățile mele/ până mai ieri încăpățânate…?”- Sălaș pentru singurătate). Deși influențele se simt, mai ales în primele volume (lucru, de altfel, normal), poeta aduce, prin filtrarea trăirilor sale atât de fin nuanțate, o notă de prospețime ce o individualizează (…,,în fântâna din mine/ în adâncul ei mă văd cum scot/ pentru poeme/ apă vie”- Revelație). Iată un fragment dintr-un poem cu ecouri nichitastănesciene (,,mai lasă-mă măcar cu un cuvânt/ să mă întind în zborul păsării, ca într-un sărut de-al lui/ și-apoi fericită voi strânge/ tot cerul la piept,/dar mai lasă-mi, moarte,/timp pentru un psalm și un
sărut”(Timp pentru un psalm și un sărut). Senzuală (În lipsa ta) sau lucidă, ademenitoare ori la distanță regală, eroina poetică exprimă eternul feminin cu esența-i tulburătoare (,,Mi-e dor să te văd cum umbli/treierând ninsorile”- Beatitudine; ,,Mai bine-i las pe alții să-ți cânte/ din lire, chitări și mandoline dragostea/ mai bine tac și urc tiptil pe dealul crucii/ să-ți rostogolesc în suflet/ sămânța unui anotimp/ cu parfumul de măr domnesc/ și mâine…/ poate mâine ai să mă vezi/ de-a dreapta ta / cum rodesc” – Mărul). Iubirea, ca sentiment general uman, forță și inimă a lumii, este ridicată spre sacral și nemurire (,,i-am dat iubirii numele tău/ și am ascuns-o /la picioarele altarului/ să o înveșnicească Dumnezeu”-Sfințire). Iubirea – hotar între viață și moarte (,,Iubirea și moartea/ se ostenesc/ să mă-mpartă- Mâinile mele cuminți). Autoarea aduce în prim plan un imaginar poetic suprarealist, hiperbolic, în care sunt pictate cu penelul măiestru ,,herghelii de iepe”-idei, păsări-cuvinte (,,strigătul păsării albastre”), strigătul bufniței (,așteptările/ aceste bufnițe cu mersul mărunt”), cuprinse în mâini-lumină care ,,caută stelele” în trecerea nemiloasă a timpului (,,stingherit ceasul învârte de zor / ore nemiloase/ ore pustii ”- Oase vii).
Sensibile și inedite imagini parabolico-metaforice pentru a defini poezia (,,..poezia este o vietate care nu poate fi ținută / ca un animal în lanțuri/ nu-i poți spune ca unui câine/ când și cum să stea/ când să latre, când să tacă/ ea aleargă pe străzi/ se împrăștie, se adună/ adună într-o alună lacrimi, bucurii/ se împedică de umbre / se-agață de nori, sare până-n lună / și-apoi coboară surâzând în păsări, în oameni, în răni – Ne)poem), poetul (,,Îmbătrânești atât de frumos, poete,/ prin sângele tău se întrec herghelii de iepe// Îmbătrânești atât de frumos, poete,/ Cuvântului tău îi este tot mai sete…”- Când poeții se ating), cuvântul (,,Cuvintele acestea pe care încerc să ți le scriu/ nu scrijelesc, nu lăcrimează/ sunt păsări albe care ard…”- Icoana sufletului meu. Un poem superb- Sorcova– vine să aureoleze ultimul volum, și cel mai bun, al autoarei.
Cu multe premii la activ, tăinuind în mâinile sale lumina divină a poemelor rostite și încă nerostite, Mihaela Aionesei este un scriitor în plină afirmare creatoare, reprezentativ pentru sensibila zonă a Carpaților de Curbură.
- Catinca Agache
