Sculptura, ca formă artistică, datează de la începuturile omenirii. Cu vreo lamă de silex, pe vreo bâtă de lemn, câteva zgârieturi stângace – acelea vor fi fost primele forme ale acestei arte; și un gutural „-Uooo!” – prima jurizare. Cu timpul, perfecționându-se, meșteșugul cioplitului a devenit o ocupație, iar formele au început să se diversifice. Descoperirile arheologice au scos la iveală sculpturi din epoca preistorică. S-au modelat piatra, marmura, fildeșul, metalul etc. Și lemnul. Însă, la nivel istoric, efemeră este arta lemnului – să ne gândim la istoria românilor transilvăneni: lespezi funerare româneşti vechi nu găsim – pentru că din lemn se ciopleau crucile noastre; nici măreţe catedrale româneşti nu avem – pentru că bisericuţele din lemn s-au întors cuminţi în pământ, acelaşi din care a răsărit odată lemnul catapetesmei lor…
Dar aceste exprimări artistice venite din nebulosul istoriei, repetate, altoite, repetate iar, au creat în timp cadre de gândire, au creat matrici sufletești care caracterizează poporul nostru pe deplin – așadar nimic trecător, veșnic totul.
Seria de articole ARTIȘTI COVĂSNENI își propune să vă facă cunoștință cu oameni prin ale căror mâini trudite, dar talentate, lemnul primește o nouă viață, altoindu-se în operă de artă.
***
Din timpuri ancestrale şi până în zilele noastre, viața românilor a fost strâns legată de lemnul oferit din belșug de spațiul carpato-danubiano-pontic. De aceea, se poate vorbi de o adevărată civilizație românească a lemnului, reflectată atât în arhitectura ţărănească, cât şi în arta prelucrării lemnului în forme artistice atât de necesare omului din aceste locuri. Lemnul tăiat din pădure reînvie în mâna meșterului, a dulgherului, a dogarului, a rotarului, a lingurarului, a tâmplarului, a lutierului sau a sculptorului. Case din lemn, biserici din lemn, porți din lemn. Închipuiți-vă casa bunicii: acareturi gospodărești, furcă și război de țesut, lada de zestre, mobilier și câte și mai câte, toate din lemn purtând patina timpului. Sau, un alt exemplu drag mie: gândiți-vă la strămoșii noștri ciobani – sute de ani au avut stână de lemn, cu coșare și colibe de lemn; au folosit găleata, ciubărul, crinta, răvarul, troaca, lingura, toate din lemn (și specialiștii spun că prepararea laptelui în vase de lemn aduce produselor un gust special, care nu se mai regăsește atunci când se folosesc vase metalice); și-au cântat dorurile la fluier sau și le-au încrustat în păpușarele măiestru cioplite în lemn, cu care au modelat păpușile de caș oferite iubitelor la Sântilie.
Ținând cont de cele de mai sus, cred că nu greșesc prea tare atunci când cred că cel despre care vreau să vă vorbesc astăzi și-a moștenit talentul din chiar istoria neamului nostru: sculptorul în lemn Gheorghe Smădu.
Acum vreo câțiva ani, adunând informații pentru cartea dedicată mocanilor din Voinești, am ajuns la Comandău, la stâna lui nea Țică Lazăr, care are, pe lângă multe povești, și o colecție de obiecte etnografice păstorești. Aici, la loc de cinste, erau două bâte cu niște măciulii interesante – am aflat că erau sculptate de voineșteanul Gheorghe Smădu. Tot cam pe-atunci, l-am întrebat pe Nicu Manea, „dacul din Covasna”, cine i-a făcut obiectele inspirate din viața dacilor sau tiparele cu care își modelează cașul – am primit același răspuns: nea Gigi Smădu. Tot acesta a sculptat troițele ortodoxe din curtea liceului covăsnean și din parcul din Voinești. Și multe, multe altele… motivul pentru care le-am enumerat pe cele de mai sus a fost doar pentru a sublinia părerea pe care mi-am format-o: nu cred că există lucru pe care Gheorghe Smădu să nu îl poată face. Dar am vrut să aflu dacă chiar așa e!
Zilele trecute, răsfoind cartea regretatului (muzeograf, etnograf, profesor, sculptor în lemn și pictor de icoane, veteran de război, veteranul cercetării istoriei și culturii românești din sud-estul Transilvaniei) Nicolae Moldovan, Mărturii despre oameni și locuri din Carpați, Editura Arcuș, 2008, am găsit articolul Gheorghe Smădu – sculptor în lemn. Așa cum le rânduiește Dumnezeu pe toate, acest interviu mi-a răspuns la întrebările pe care nici nu le rostisem. Drept pentru care l-am transcris și vi-l ofer cu drag:
Festivalul muncii și al creației Cântarea României a prilejuit și afirmarea multor talente din diferite domenii de creație artistică de pe meleagurrile patriei noastre, inclusiv din județul Covasna, județ cu valoroase tradiții mai ales în arta prelucrării lemnului.
Cu mai bine de un an în urmă am vizionat expoziția artiștilor plastici amatori, găzduită de Casa de Cultură din orașul Covasna, cuprinzând aproape 150 de lucrări de pictură, sculptură, ceramică, os, colaj, textile, unde am admirat în mod deosebit două lucrări în lemn, modeste ca proporție, dar de o remarcabilă acuratețe. Execuția migăloasă, lipsa urmelor de abrazivi, finețea urmelor de cuțit cu care au fost lucrate „ciobănașul” și „țapinarul” m-au determinat să rețin un nume nou între artiștii plastici deja cunoscuți – Gheorghe Smădu.
Peste puțin timp am revenit la Covasna și nu m-am putut reține să nu revăd expoziția și cele două lucrări, după care mi-am propus să-l cunosc personal pe creator. Astfel am ajuns la domiciliul său de la marginea de nord a Voineștilor, sub poalele pădurii Cerăt, în fața unei cochete și bine îngrijite gospodării, întâmpinat de gazda primitoare. Am avut plăcerea să cunosc mai întâi pe mama sculptorului, care în lipsa fiului mi-a arătat din lucrările avute acasă, precum și câteva diplome, obiecte primite ca premiu la expozițiile la care a participat.
- Gigi încă nu s-a întors de la fabrică… dar trebuie să vină din moment în moment, fiind foarte ocupat cu pregătirea nunții sale.
Astfel am aflat că Gigi a absolvit Liceul din Covasna și că lucrează la Fabrica P.A.L. din oraș. Între timp a sosit Gheorghe Smădu, care la fel de amabil ca și mama sa și-a cerut scuze că nu poate sta mult timp la discuții, pentru că merge la cosit fân.
- Am dorit în mod deosebit să revăd lucrările expuse la Casa de Cultură și care mi-au făcut o foarte bună și plăcută impresie…
- Regret, dar nu le mai am, de altfel eu nu fac colecții din lucrările mele, am mulți prieteni, rude pe care nu-i pot refuza când îmi solicită amintiri… altele, care au fost trimise la expoziție, nu mi-au revenit.
- Mă miră acest fapt, deoarece și eu personal am trimis la multe expoziții lucrări și de fiecare dată mi-au fost înapoiate.
- Da, numai că noi, cei care participăm prin sistemul Centralei de Industria Lemnului primim premii și acele lucrări rămân acolo, mai ales că le lucrăm în întreprindere.
- Nu te doare sufletul pentru faptul că sudoarea depusă, energia consumată, se împrăștie?
- Uneori într-adevăr mă cuprind nostalgia și regretul, dar nu țin mult, când mă gândesc că totuși nu sunt pierdute, că le vede mai multă lume și odată cu ele și numele meu devine mai cunoscut. Am primit și scrisori de felicitare și încurajare.
- Da, în acest sens ai perfectă dreptate, deoarece am vorbit despre lucrările „Balada Miorița” și „1907”, trimise recent la Sfântu Gheorghe, cu plasticianul Nagy Ervin, participant în juriul de selecție, care a avut cuvinte de caldă apreciere și care, la fel ca mine, dorește să te cunoască. Reproduc ce mi-a spus: „Lucrările acestui tânăr se detașează de cele pe care le văd în mod obișnuit… este păcat că un asemenea talent nu a continuat studiile, putea deveni un artist apreciat”.
- Să știți că eu nu am început cu lemnul, ci cu desenul și cu pictura, dar am dorit în permanență să fac ceva deosebit și astfel m-am apucat de sulptură și consider că nu e rău deloc așa. Din anul 1970 m-au încadrat la Fabrica P.A.L. din orașul Covasna, unde mi s-a creat posibilitatea de a concepe și lucra, găsind multă înțelegere la conducerea fabricii. Apoi mi-am instalat un mic atelier în curtea gospodăriei, cu unelte și instalații concepute de mine.
- Din cele văzute aici, reiese că nu te ocupi numai cu sculptura în ronde-bosse. (n.n.: Sculptura ronde-bosse este un tip de sculptură statuară, complet în relief, care poate fi privită de jur-împrejur și care face corp comun doar cu piedestalul pe care este așezată. Ea se deosebește astfel de altorelief și basorelief, tehnici în care figurile ies în relief din blocul la care aderă.)
- Am lucrat și intarsie, din care am reușit să redau câteva portrete reușite, aplice pe perete, am făcut lustre de plafon, veioze, ploști de nuntă tradiționale, chiar și stâlpi de galerie sculptați, basoreliefuri, casete sculptate și cu intarsie, rame de oglinzi… fac tot ce îmi trece prin minte… caut în permanență să pătrund în tainele lemnului… Când găsesc un trunchi de copac îl învârtesc, îl răsucesc și pătrund în miezul lui să văd ce îmi poate da, fac desene, schițe, iar pe care le găsesc mai potrivite încep să le transpun în bucata de lemn. V-am spus că am început mai întâi să desenez și acestea două se leagă foarte bine, dar fac și invers, concep mai întâi schițele și apoi caut material potrivit. Astfel, desenul și materialul duc la realizarea unui obiect finit.
- Reiau ultimul cuvânt – finit – exprimat de dumneata și mă duc cu gândul la finisare, despre care te rog să-mi spui. Cum finisezi sculpturile în lemn, pentru că nu văd urmele hârtiei abrazive și nici urme de lac?
- Doresc în permanență să fac ceva care să-mi placă… și pentru aceasta lucrez cu foartă multă atenție lemnul, cu dalta și cuțitul, până în cele mai mici amănunte, iar dacă aș aplica hârtia abrazivă ar pieri farmecul deosebit pe care îl lasă urma uneltei în fibra lemnului. Hârtia abrazivă face să dispară nuanțele fine dintre fibre și de aceea unii folosesc lacul, eu aplic doar un strat subțire de ulei fin pentru conservarea lemnului, folosesc și lacul la obiectele care se pretează, la intarsii, rame de oglinzi, dar nu la sculpturi.
- Constat că te grăbești la muncă, te rog totuși să-mi spui ce proiecte de viitor ai?
- În primul rând mă preocupă apropiata mea căsătorie … apoi vom mai vedea. Nu am obiceiul să vorbesc despre proiecte pe care le am numai în gând și nu știu dacă voi reuși să le realizez. Doresc din toată inima să continui să lucrez și în acest scop doresc să-mi îmbogățesc trusa de unelte și atelierul.
Date biografice: Gheorghe Smădu, născut în 1953, absolvent al Liceului din Covasna, muncitor calificat la F.P.L. Covasna. A participat an de an la expozițiile pe întreprinderi din 1976, obținând diplome și premii.
Înainte de a vorbi cu Gheorghe Smădu în vederea realizării acestui material, pentru documentare, am dat o căutare pe net după numele dumnealui. Zeci de articole îl menționau ca autor al celebrului urs din lemn din grădina lui Traian Băsescu, dar câteva vorbeau cititorilor despre talentul voineșteanului nostru. Iată ce scrie Corina Matei (https://corinamatei.ro/), care a vizitat Voineștii Covasnei la finalul anului 2017, în articolul Cei care vor experiențe inedite trebuie să ajungă la meșteșugarii din Covasna:
Măiestria unui sculptor
Am mers pe urmele poveștii începute de Nicu Manea, să vedem cine i-a sculptat modelele pentru caș. Așa că, la câteva case mai departe, l-am găsit Gheorghe Smădu așteptându-ne în pragul atelierului din curtea sa. Ne aștepta ca pe nepoți, să ne arate ce minuni a mai făcut bunicul! Iar când am intrat, am văzut sculpturi în lemn demne de cele mai importante expoziții internaționale! Cu uneltele lui, pur și simplu e capabil să însuflețească orice buștean din lemn! Acum lucra la trei mari opere: o babă și un moș – sculpturi în nuc pe care urmează să și le pună de o parte și de alta a intrării în casă – și un tablou tridimensional cu tematică vânătorească, făcut la comandă pentru un pasionat. Pur și simplu mă uitam la acel tablou și mi se părea ireal! Vai, câtă dăruire!
Pasiune descoperită din nevoie
Domnul Smădu nu a avut pasiunea sculpturii din naștere. Mai mult a fost forțat să o descopere. În urma unui accident, a fost nevoit să stea acasă. Și, cum trebuia să facă ceva, s-a apucat să sculpteze.„Fac asta din ’70. Atunci mi-am rupt clavicula și a trebuit să stau acasă. Atunci m-am apucat de sculptură. Bine, am avut și desenul la bază, eram cel mai bun din liceu. Adevărul este că fără desen, nu poți lucra. Trebuie să știi să desenezi, să vezi în spațiu.” Și nu numai că i-a ieșit, dar la scurt timp începuse deja să decoreze casele românilor și străinilor deopotrivă.
O sculptură ca aceasta poate dura câteva luni. „Dacă m-aș ține zi de zi, poate termin o piesă în 4-5 luni. Dar nu pot să lucrez tot timpul la aceeași sculptură, că nu am răbdare. Lucrez, o las, mai lucrez la altceva. Când mă plictisesc, iar revin”, ne-a spus domnul Smădu.
Dar eu am ajuns la concluzia că Gheorghe Smădu nu prea s-a plictisit – de la primele încercări, din briceag, din anii ’70, mii de bucăți de lemn au trecut prin mâinile lui, căpătând o formă deosebită. De fapt, ai impresia că forma a fost acolo dintotdeauna, doar că tu n-ai văzut-o până când n-a fost eliberată de mâinile talentate ale sculptorului. Troițe migălos realizate (și nu doar în Covasna pot fi văzute, ci și la Comandău sau la intrarea în Brașov, dinspre Covasna, sau pe lângă Făgăraș…), sculpturi sau obiecte de mobilier ajunse prin toată Europa, toate vorbesc de o muncă asiduă, de-o viață, zi și noapte. Și când zic zi și noapte, închipuiți-vă că uita de mâncare și de somn, atunci când era în febra creației. Dăruit de Dumnezeu cu talent, Gheorghe Smădu și-a valorificat talanții, prin hărnicie. Un om care n-a făcut degeaba umbră pământului!
Pentru că astăzi este sărbătoarea creștină a Sfântului Gheorghe, vă urăm La mulți ani, cu sănătate și cu cei dragi aproape, domnule Gheorghe Smădu!
Prof. drd. Florentina Teacă
