Majoritatea dintre noi, trăitori ai orașelor și satelor secolului al XXI-lea, ducem o viață așa de aproape de case, drumuri, electricitate ori magazine, încât a ne descurca măcar câteva zile fără toate acestea ni se pare o aventură de film pe care doar s-o privim am vrea. Ni se pare că putem controla totul, că avem toată puterea în vârful unei chei, în rotunjimea unui buton, în tasta unei telecomenzi.
Numai că uneori – rar, într-adevăr – natura ne arată că măreția ei poate fi și dușmănoasă, ostilă, fatală chiar. Un cutremur, o inundație, un incendiu ne pot demonstra cât de fragili suntem. Că suntem! Dar aceasta-i doar prima lecție a naturii; mai apoi putem vedea ce nebănuite resurse are fragilul om, ce imens efort de solidaritate umană se poate face pentru a întoarce sorții potrivnici. Un astfel de episod doresc să vă relatez azi: omul luptând pentru supraviețuire.
Cu câțiva ani în urmă, o veste a cutremurat comunitatea din Voineștii Covasnei: unul dintre ai noștri s-a pierdut în munți. Era iarnă, era frig, el era de negăsit. Oameni ai munților, voineștenii s-au organizat în echipe de căutare: rude, prieteni, pădurari, muncitori în exploatații forestiere. Au trecut câteva zile de neliniște și căutări fără rezultat, până când a venit vestea îmbucurătoare: Neluțu Rusu a fost găsit, este în viață și a fost dus la un spital unde i se acordă îngrijirile necesare.
După ce uitarea s-a așternut peste întâmplare, l-am întrebat pe domnul Rusu prin ce a trecut în acele zile cumplite, singur cu vitregiile naturii, în creierii munților. I-au dat lacrimile. Mi-a spus că are acasă un caiet în care și-a scris povestea. Și că îmi dă permisiunea de a arăta aceste rânduri și cititorilor ziarului Mesagerul de Covasna.
Era 4 decembrie 2010. Aveam grijă de câțiva cai care făceau prestații forestiere. Era sfârșit de săptămână, o zi urâtă. Fiind în apropiere de Stația Meteo Lăcăuți, am zis să fac o plimbare până acolo. Am încălecat pe o iapă și am plecat în excursia fără sfârșit.
Cam o oră am făcut din Mănișca Mare până la Lăcăuți. Aici era meteorologul de serviciu, am stat vreo două ore de vorbă, ne-am și cinstit cu trei păhărele de vin. Apoi am plecat, să mă întorc la treaba mea. De lângă stația meteo am vorbit la telefon cu soția.
Bătea vântul, tare, cu zăpadă, ceață până în pământ. Mergeam cu iapa de căpăstru, eu înainte, ea, după mine. La un moment dat, din cauza vântului și a frigului, nu mai venea după mine, așa că m-am gândit să-i dau drumul și să o iau de la urmă. Am ajuns în vale. Am dat de o apă curgătoare, de o pădure de brad tânăr, în care iapa a fugit, din cauza frigului.
Am luat-o pe firul apei, crezând că este pârîul care curgea pe la grajdul meu din Mănișca. Am mers, am tot mers, dar nici în ziua de azi, 24.02.2011, când scriu (n.n. data la care dl Ioan Rusu a scris aceste rânduri) nu am mai ajuns la grajdul, cabana și la caii mei. Când am văzut că merg în zadar, mi-am dat seama că m-am rătăcit și am intrat puțin în panică. Am luat-o la dreapta, la stânga, cu gândul să găsesc drumul cel bun.
Văzând că seara se lasă peste mine și nu mai am altă scăpare, în zăpadă până la brâu, ud și înfometat, mi-am făcut sfânta cruce și m-am rugat la bunul Dumnezeu să nu mă lase și mi-am continuat drumul. Un loc mlăștinos, urât și anevoios. Aveam impresia că nu o să ajung niciodată, nicăieri.
Într-un târziu, înserase de-a binelea, îngândurat, am dat de o cocioabă veche, părăsită, o fostă cabană de muncitori. Ca să ajung la acel adăpost, trebuia să trec valea. Nu am avut altă soluție decât să o iau prin apă, crezând că este mică. Astfel, m-am udat și mai tare, până din sus de genunchi. Am intrat în cabana părăsită, unde m-am bucurat, cât de cât, că are ușă și nu mă mănâncă lupii. Neavând chibrituri să fac focul, să-mi usuc hainele, am găsit o folie de naylon cu care m-am învelit într-un colț al cabanei, unde am stat și mi-am frecat picioarele, ca să nu îmi înghețe de tot. Am stat toată noaptea și am ascultat cum bătea vântul. Simțeam murmurul morții cum mă cuprindea.
A doua zi, când s-a crăpat de ziuă, nemaiavând cizme, că a trebuit să le tai ca să le dau jos din picioare, mi-am legat naylonul cu care mă învelisem noaptea și mi-am făcut încălțări din el. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am plecat iarăși la drumul cel orb, să-mi găsesc caii.
M-am întors în locul unde lăsasem iapa, dar a fost în zadar. La un moment dat, am mers pe partea stângă a coastei, să ies la deal, în vârf, să mă pot orienta, poate văd Lăcăuțiul sau intră semnal la telefon, dar toate astea s-au dovedit a fi doar vise. Am coborât coasta pe un pârâiaș, m-am trezit că am ajuns tot de unde am plecat. Tot umblând și căutând și strigând, cu gândul că poate mă aude cineva, am auzit clopotul iepei, m-am luat după el și am găsit-o. M-am bucurat tare, gândindu-mă că este bine că nu mai sunt singur.
Am prins iapa, am încălecat-o și am plecat din nou, să caut o ieșire. În stânga, drumul s-a înfundat, a început pădurea cu pâraie încurcate. Zăpada era mare, iapa tot cădea, că erau multe gropi. Înfometați amândoi, negăsind nicio scăpare, am luat firul apei, cu gândul că aceasta duce în vreun sat. Zăpada până la burta iepei, apa mare, pădurea urâtă… am mers până când a înserat, când călare, când pe jos, că trebuia să descalec în unele locuri, că iapa se speria de apă. Am tot mers, până am dat de o cabană de pădurari. Fiind foarte slăbit, m-am gândit că dacă mă dau jos de pe iapă și nu pot să sparg cabana ca să intru la adăpost, muream în noaptea aia. Nu m-am încumetat să descalec, că nu mai aveam putere să mă sui călare din nou. Am mai orbecăit, și am văzut o cabană mai mică, ce avea alături un grajd de boi. Acolo am descălecat, am băgat iapa în grajd. Cum mă chinuiam să sparg lacătul cabanei, am văzut niște haine agățate într-un cui, în buzunarul lor am găsit cheia. Am descuiat și am intrat.
Spre norocul meu, am găsit înăuntru sobă, câteva lemne, o sticlă de motorină. Am făcut focul și m-am învelit cu două pături de acolo. Era în cabană și o găleată de cinci litri cu apă și o cutie cu zahăr, acestea fiind hrana mea. Asta se întâmpla duminică seara.
Mai era în cabana aia, într-un cui, o icoană cu Domnul Iisus Hristos, la care m-am rugat în tot acest timp, cât am st
at în căbănuța aia pierdută în mijlocul pustietății. A trecut ziua de luni. Fiind 6 decembrie, Sfântul Nicolae, nu a venit nimeni. A trecut și marțea, iarăși nu a venit nimeni să mă salveze din calvarul în care eram. Marți, pe la prânz, necheza iapa de sete. Nu mai aveam apă în găletușă. Nu m-am putut răbda și, în patru labe, târâș, cum am putut, am ieșit și i-am dat drumul iepei să meargă la apă și mi-am umplut și eu găletușa cu zăpadă, să am de sete, căci apa era departe și eu nu mai puteam merge. Picioarele nu mă ajutau, din cauza degerăturilor. Erau umflate ca găleata și mă dureau cumplit.
A dat Dumnezeu drăguțul ca pe înserat să aud voce de om. Am auzit iapa nechezând și lătratul unor câini. Atunci mi-am dat seama că eram salvat. Și că am scăpat de moartea cea urâtă ce mă tot pândise din colțul grajdului.
Am strigat și eu, cât am putut, și nu vă pot explica ce bucurie a fost în sufletul meu, după atâtea zile, să aud voce omenească. S-au bucurat și băieții că m-au găsit în viață. Au spart o cabană de pădurar din zonă, au făcut focul și, cu o pătură, m-au dus și pe mine acolo, la căldură. Le-am povestit prin ce-am trecut în aceste zile groaznice.
Miercuri dimineața, cinci dintre băieți s-au dus la stația meteorologică de la Lăcăuți să anunțe găsirea mea și să sune după ajutor. Pe la ora zece, a apărut în zonă un TAF cu muncitori din Vrancea, din partea Nărujii. Erau la muncă, la exploatarea pădurii. Au rămas șocați când le-am povestit ce am pățit. Dar ne-au ajutat cât au putut. Cu una din mașinile lor, venite după lemne, am plecat spre Năruja. Nu am mers jumătate de oră și s-a rupt roata la mașină. A venit alta, ne-am suit în ea și am mai mers vreo trei ore. Am uitat să vă povestesc că în acea zonă era un loc unde nu puteai ajunge decât cu taful sau cu mașini de armată, din alea mari, căci era mlăștinos, un loc foarte rău.
Eram, deci, în a doua mașină, mersesem câteva ore și atunci am văzut cum se lasă elicopterul SMURD. Echipajul medical m-a împachetat, ne-am îndreptat către cer în câteva minute și am zburat spre Târgu Mureș. Cam 40 de minute am făcut, am ajuns și am intrat direct în aparate și în tratamente- două luni de zile de durere și chin. A urmat, în cele din urmă, amputarea a două din cele zece degete pe care le aveam în dotare.
Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că totul s-a terminat cu bine. Mulțumesc din suflet personalului medical de la Secția chirurgie plastică reparatorie, secția arși, de la spitalul din Târgu Mureș, care m-a îngrijit, și tuturor celor care m-au căutat și au fost lângă mine în tot acest timp.
Vă mulțumesc!
A consemnat Florentina Teacă
