LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu – 17 Mai – Bătălia de la Rovine.

 

Trebuie amintit că sfârșitul secolului al XIV-lea, ca urmare a expansiunii otomane în Balcani, oştile turcești conduse de sultanul Baiazid I cuceresc ţaratul bulgar de Târnovo și ajung în vecinătatea directă a Ţării Româneşti, pe toată linia Dunării cuprinsă între Nicopole, Silistra și Dobrogea.

 

În aceste condiții Mircea cel Bătrân, voievodul Tarii Românești a chemat poporul la luptă, iar în ceea ce privește locul exact al bătăliei dintre oștile turcești și cele românești, este dificil de precizat, întrucât izvoarele sunt vagi şi contradictorii. Astfel, în timp ce unele cronici maghiare vorbesc despre „un loc neprielnic, pe malul unui râu”, cronicile otomane pomenesc de „un loc de bătălie situat pe râul Argeş”, pe când un letopiseţ cantacuzinesc spune că lupta s-a dat la Rovine, undeva pe malul Ialomiţei.

 

Întrucât sursele otomane se referă la râul Argeş, iar altele indică prezenţa munţilor în preajma locului bătăliei, este admisă și ideea că această confruntare s-a desfăşurat în apropiere de capitala Ţării Româneşti de Curtea de Argeş. Cert este însă faptul că în acel an 1395 sultanul Baiazid I, aflat în fruntea unei armate de peste 60.000 de luptători, a intrat în Ţara Românească pentru a-l supune pe domnitorul Mircea cel Bătrân. Acesta a reuşit să strângă o oaste de circa 10.000 de oameni și după ce a evacuat populaţia din calea invadatorilor, a adoptat tactica hărţuirii inamicului, pustiind totul în calea acestuia spre a-l lipsi de provizii. Apoi, cu unităţi rapide de călăreţi lovea prin surprindere trupele otomane, în timp ce forţele principale ale oştirii au fost concentrate în interiorul ţării, într-un loc anume ales, unde Baiazid nu putea să-şi folosească superioritatea numerică.

 

La Rovine, oastea condusă de Mircea cel Bătrân s-a organizat în poziţie de apărare în așteptarea uneia dintre cele mai crâncene şi mai dramatice încleştări din istoria militară a românilor. Potrivit unei cronici bulgare se spune că „în această bătălie, lănci fără număr s-au frânt şi mulţimea săgeţilor a fost așa de mare, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”. A fost o luptă crâncenă, o mare bătălie în care masivele formaţii de ieniceri şi spahii au fost învinse de apărarea dârză a românilor și în urma căreia însuși sultanul Baiazid, pentru a evita catastrofa, decide să fugă de pe câmpul de luptă.

 

Concluzionând, se poate spune că această victorie a lui Mircea cel Bătrân a fost una dintre cele mai importante victorii din istoria atât de zbuciumată a poporului român.