La 23 ianuarie 1821 începea, odată cu lansarea „Proclamației de la Padeș”, revoluția din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, revoluție în urma căreia avea să se pună capăt domniilor fanariote – instaurate în 1711 în Moldova și în 1716 în Țara Românească – și să fie restabilite domniile pământene în cele două țări române.
„Conflictul dintre domnia fanariotă și boierimea pământeană a dominat cu tărie întreaga politică internă a Principatelor între 1711 și 1821. (…) Avându-și baza puterii la Stambul, impuși și menținuți în scaun de turci, fanarioții au fost în chip firesc fideli sultanului, legați de patriarhia ecumenică și ostili oricărei politici care ar fi scos Principatele din zona de influență și de civilizație a Porții. Pe de altă parte, marea boierime, îndepărtată de la putere, condusă și compusă în mare parte de urmașii învinșilor de la 1711/1716, s-a așezat în chip hotărât pe o poziție anti-fanariotă. (…) Conflictul dintre cele două grupări va dura mai bine de un secol, încheindu-se la 1821, grație unui norocos concurs de împrejurări internaționale abil folosite, cu victoria partidei pământene”, arată istoricul Vlad Georgescu (1937-1988) în lucrarea sa „Istoria românilor de la origini până în zilele noastre” (reeditată de Editura Humanitas, București, 1992). „Principala preocupare a programelor pământene a fost problema formei de guvernământ a Principatelor; între 1716 și 1821, boierimea a cerut de 40 de ori înlocuirea fanarioților cu domni aleși de țară, repetându-și cererea la Constantinopol, Petersburg, Viena sau Paris aproape stereotip, ori de câte ori înlăturarea domnilor străini li se părea probabilă sau posibilă; este limpede că ea a fost tot timpul ostilă oricărui tip de absolutism fanariot, luminat sau nu, și că recâștigarea puterii politice a fost cheia de boltă a programului său politic până în 1821”, se mai arată în lucrarea citată.
La începutul secolului al XIX-lea, în Europa se răspândiseră ideile care propovăduiau dreptatea și egalitatea socială, precum și dreptul la autodeterminare al popoarelor oprimate, fapt ce a stimulat mișcările pentru libertate socială, antifeudale și pentru afirmare națională. Rezultat al evoluției interne a celor două țări române, aflate de peste un secol sub stăpânire fanariotă, mișcarea revoluționară de la 1821 din Țara Românească s-a înscris în seria evenimentelor de acest gen atât din sud-estul Europei, cât și din Occident.
Imperiul otoman se afla într-un declin evident, pierzând până la acel moment o mare parte din teritoriile din Europa centrală și de est, în favoarea marilor puteri vecine, Rusia și Imperiul Habsburgic. Popoarele asuprite de Imperiul otoman sperau într-o eliberare atât sub presiunea diplomatică a marilor puteri, cât și printr-o acțiune militară a Rusiei, „protectorul” slavilor din Balcani. Atât Tudor Vladimirescu, în Țara Românească, cât și conducătorii Eteriei aveau ca adversar comun Imperiul otoman și mizau pe sprijinul din partea Rusiei, în contextul unei ridicări generale a popoarelor balcanice. Totuși, deși aveau o aspirație comună, autonomia sau eliberarea națională, popoarele din Balcani au acționat diferit, în funcție de statutul lor politico-juridic.
Eteria, societate secretă întemeiată în 1814, care urmărea organizarea luptei de eliberare a grecilor, era condusă, din 1820, de Alexandru Ipsilanti, fiul lui Constantin Ipsilanti, fost domn al Țării Românești, și avea o serie de sprijinitori în Principatele Române, Ipsilanti contând și pe sprijinul militar pe care l-ar fi primit de aici. „Înființarea Eteriei în 1814 a adus spiritul revoluționar balcanic și mai aproape de români, mulți dintre boierii greci devenind membri ai acestei organizații, al cărei scop mărturisit era eliberarea Balcanilor de sub turci. Se poate spune că, în ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creștină sud-est europeană cunoștea un proces de continuă radicalizare politică și că o iminentă schimbare era așteptată din diferite motive de aproape toate categoriile sociale”, scrie istoricul Vlad Georgescu în lucrarea citată mai sus.
O parte dintre boierii români, conștienți de necesitatea înlăturării domniilor fanariote, au înțeles că acest lucru nu se poate realiza decât în cadrul unei mișcări mai largi. „Boierimea moldo-munteană, ostilă regimului fanariot și dominației otomane, s-a integrat curentului de eliberare națională care cuprinsese sud-estul Europei. Angajarea ei în lupta de emancipare era asociată de credința că Rusia va da concursul său hotărâtor popoarelor ortodoxe. Fără sprijinul rus, o ridicare împotriva Porții era un act de sinucidere (…)”, scrie istoricul Florin Constantiniu în cartea sa „O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, București, 2002). „Omul asupra căruia și-au îndreptat privirile fruntașii boierimii a fost slugerul Tudor (Theodor) din Vladimiri, numit de aceea și Vladimirescu. Originar din zona de țărani liberi (moșneni), el dobândise experiență militară, luptând ca voluntar în armata rusă în războiul din anii 1806-1812. După încheierea războiului, Tudor Vladimirescu s-a angajat atât în activități negustorești cât și în cariera administrativă.(…) Capacitatea de comandă și prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredința lui conducerea mișcării de emancipare’, arată Florin Constantiniu în lucrarea citată mai sus.
„Funcțiile sale administrative au pus pe Tudor în contact cu păturile largi ale poporului și cu cercurile administrative din Oltenia; serviciile lui militare au făcut din el comandirul pandurilor, i-au deșteptat vocația militară și i-au permis să dobândească în arta războiului o experiență care l-a impus și adversarilor. În sfârșit, strălucitele lui acte de serviciu în războiul din 1806-1812 i-au asigurat protecția consulatului rusesc și au atras asupra lui atenția conducătorilor Eteriei din Țara Românească’, scria istoricul Andrei Oțetea în ampla sa lucrare „Tudor Vladimirescu și mișcarea eteristă în țările românești” (publicată de Institutul de Studii și Cercetări Balcanice, București, 1945).
În prima jumătate a lunii ianuarie 1821, în vederea conlucrării cu Eteria, Tudor Vladimirescu încheie un acord secret de colaborare cu Iordache Olimpiotul și Ioan Farmache, fruntași eteriști din București, indică lucrarea „Istoria României în date” (coordonator Dinu C. Giurescu; Editura Enciclopedică, București, 2003). În acord erau precizate obligațiile celor două părți, tactica și strategia care trebuiau urmate în lupta comună pentru înlăturarea dominației otomane.
După cum amintește istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa „O istorie sinceră a poporului român”, „în planul inițial al Eteriei, Peloponesul trebuia să fie locul de izbucnire a răscoalei; ulterior, conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, a decis să dea semnalul de începere a luptei în Principatele dunărene”. „Misiunea încredințată lui Tudor Vladimirescu era de a crea o diversiune în Țara Românească, făcând Poarta să creadă că este vorba de o mișcare împotriva domnilor fanarioți și a clasei boierești, mișcare rămasă însă în limitele supunerii față de Poartă”, mai menționează Florin Constantiniu în aceeași lucrare.
La 15 ianuarie 1821, trei mari boieri din Țara Românească – Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu – au încheiat, la București, o înțelegere cu Tudor Vladimirescu, încredințându-i acestuia împuternicirea de a declanșa acțiunea militară, asigurându-l de sprijinul lor fără rezerve, „în folosul general al creștinătății și al patriei”. După ce, la 18/19 ianuarie 1821, moare, la București, Alexandru Suțu, ultimul domn fanariot, cei trei mari boieri devin membri ai Căimăcămiei. Tot acum, Tudor Vladimirescu pleacă din București, în fruntea unei cete de arnăuți, spre Oltenia, intenționând să-și alcătuiască o armată.
Din noiembrie 1820, data când sosise la București, până la vestirea morții lui Alexandru Suțu, Tudor Vladimirescu s-a pregătit pentru mișcarea pe care avea să o înceapă. La București i s-a organizat cancelaria care avea să-l însoțească și să-i redacteze actele. Preocuparea principală a lui Tudor Vladimirescu în intervalul dintre noiembrie 1820 și 18 ianuarie 1821 a fost constituirea unei armate, el ocupându-se de recrutarea pandurilor, după cum indică lucrarea ‘Tudor Vladimirescu și mișcarea eteristă în țările românești’ a istoricului Andrei Oțetea.
La 22 și 23 ianuarie 1821 Tudor Vladimirescu întărește mănăstirea Tismana, unde își stabilește cartierul general, pentru a dispune de o bază de rezistență, și se îndreaptă apoi spre Padeș. „În câteva zile, el organizează puncte de sprijin ale acțiunii în județele Gorj și Mehedinți, ridică la revoltă satele și târgurile de peste Olt, făgăduind tuturor ‘dreptate și slobozenie’ ”. („Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, București, 2003).
În ziua de 23 ianuarie 1821, ajuns la Padeș, unde îl așteptau câteva sute de panduri olteni, Tudor Vladimirescu se adresează cu o proclamație locuitorilor Țării Românești („Proclamația de la Padeș”), prin care cheamă la luptă împotriva „căpeteniilor noastre atât cele bisericești, cât și cele politicești”, indiferent de originea lor socială. „Tot norodul cel amărât și dosădit din pricina jefuitorilor” să se adune „cu furci și lănci” pentru a impune desființarea privilegiilor boierimii, a înlătura „pe domnii ce au stăpânit până acum” și a înfrânge „vrăjmașul ce se va arăta împotriva drepturilor țării”, se spunea în Proclamație. Promițând pandurilor restabilirea privilegiilor, iar clăcașilor că le va împărți „averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri” și tuturor încetarea abuzurilor, slobozenie și ușurarea sarcinilor, Tudor Vladimirescu va reuși să ridice la luptă întreaga țărănime din Oltenia. („Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, București, 2003).
AGERPRES
