Sfânta Scriptură spune despre dreptul Iov că diavolul l-a încercat cu tot felul de ispite, dar fiind credincios, le-a biruit. El a pierdut averea, copiii, sănătatea, cinstea, onoarea şi a fost lovit de lepră, şi toţi fugeau şi se lepădau de el: soţie, rude, prieteni şi cunoscuţi. Toţi îl batjocureau şi râdeau de el, dar el n-a disperat, a răbdat toate şi a rămas credincios Bunului Dumnezeu, că conştiinţa sa îi spunea că este nevinovat. Şi la fiecare încercare rostea cu inima curată: „Cum am primit cele bune, se cade să primim şi cele rele”. La fiecare necaz spunea: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).
*
Aşa să facem şi noi, să fugim de gândul sinuciderii când vin necazurile peste noi, căci pe cei înţelepţi necazurile îi întăresc. Oricare ar fi suferinţa noastră, să rămânem lângă Domnul, că El este mai aproape de noi în vreme de grele încercări şi vine în ajutorul tuturor celor ce-L caută cu încredere şi nădejde. Lângă Domnul crucea noastră este uşoară, căci Harul Său ne vine în ajutor. Departe de El suferinţa devine greu de suportat şi ne duce la deznădejde, la păcat, la moarte şi la iad.
*
Prin „sinucidere”, noi nu scăpăm de suferinţă şi necazuri. Ele încetează pentru trup, dar se deschide prăpastia iadului pentru sufletul nemuritor. Să nu uităm că oricât de grea ar fi viaţa, avem totuşi nădejdea că mâine va fi o zi mai bună şi mai frumoasă. Deznădejdea ne duce însă la iad, de unde nimeni nu ne mai scoate, căci orice speranţă s-a stins. De aceea Dante Alighieri a pus pe frontispiciul Infernului din opera sa „Divina Comedie” aceste cuvinte pline de durere şi adevăr: „Lăsaţi afară orice speranţă voi care aţi intrat aici”. Este strigătul de disperare al sufletului nenorocit căruia i se spune: Tu ai intrat în cetatea durerii eterne, în neamul celor pierduţi! De aici învăţătura că viaţa trebuie şi merită să fie trăită atâta vreme cât sperăm că putem preface iadul în rai, că iadul este lipsa de speranţă, iar speranţa piere odată cu sinuciderea.
*
Să nu căutăm în viaţa numai plăcerile ei, ci să privim cu atenţie la datoriile noastre de a sluji şi a ne dărui pentru alţii. Căci viaţa noastră nu este numai o zi de sărbătoare şi lumină, dar nici numai o zi de temniţă şi întuneric, ci este o zi de lucru în care binele alternează cu răul, bucuria cu întristarea, lumina cu întunericul, crucea cu învierea etc. Niciodată să nu ne lăsăm copleşiţi de bucurie, nici să nu disperăm la durere.
*
Cum vom lupta contra păcatului sinuciderii?
Răspundem: rămânând lângă Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru, fugind de viaţa uşuratică şi păcătoasă care deschide calea cea largă spre iad. Să ne rugăm Lui să ne dea ajutorul Său, ca prin harul Său să alunge gândul ispititor al sinuciderii în vreme de necaz, gând care vine de la diavol şi ne pierdem viaţa pe pământ şi în cer. Dumnezeu să ne ajute nouă celor ce trăim şi Să-i ierte pe cei care s-au sinucis.
P.S.: Scriind cele de mai sus despre sinucidere, mi-am amintit des prietenii mei maghiari de la Aita Medie, Aron şi Zoli, care s-au sinucis. Aron lucra în alimentară, iar Zoli la moară. Întotdeauna îi pomenesc la Sfânta Liturghie. Doresc să vă supun „judecăţii” dumneavoastră, stimaţi cititori, următoarele: Canonul 86 din Laodiceea prevede ca celor „cu minte” care s-au sinucis să nu li se facă serviciu religios, numai la cei „fără minte”. În timpul când ţi-ai adunat „argumentele” că pentru tine viaţa nu mai are niciun rost, ai ieşit din „judecata creştină”, deci nu mai ai minte. Şi atunci nu s-ar cuveni să ţi se facă rugăciuni mai profunde?
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
