Normal
0
21
– Dragă Laci jr., te ştiu de când erai un puşti şi veneai la redacţia „Cuvântul Nou” împreună cu tatăl tău: colegul drag şi fotoreporter al ziarului vreme de peste 35 de ani: Kovács László senior.Ştiu că petreceaţi multe ore în laboratorul foto al ziarului. Oare, aşa a început pasiunea ta pentru fotografie?
– Negreşit. Când mă gândesc la acel laborator de la etajul 3 din sediul ziarului aflat în Sfântu Gheorghe, pe strada Presei, parcă şi acum simt mirosul înţepător al soluţiilor cu care se lucra pe atunci. O, ce amintiri plăcute…
– Mie îmi spui? Ce tineri şi entuziaşti eram pe vremea aceea…
– Eu, unul, mă consider foarte norocos. Cred că nu sunt mulţi fotografi (relativ tineri), care au apucat să “fure” meserie într-un laborator redacţional înainte de Revoluţie. Acolo am învăţat să developez rolfilme, după nişte reţete pe care mi le-a împărătăşit tatăl meu. Azi, aceste “taine” sunt aproape uitate. Au devenit desuete. Totul e mult mai simplu cu tehnica digitală. Cine îşi mai pierde timpul cu developatul? Eu, însă, fiind un nostalgic, am la părinţi acasă un laborator analog complet. Când am timp dau o fugă şi mai fac câte o developare ca pe timpuri.
– Am scris nu de mult în „Mesagerul de Covasna” despre succesul tău la Festivalul Naţional „Luna Fotografiei din România” inaugurat în 11 ianuarie a.c. la Muzeul de Artă Braşov şi care continuă. Ce ne poţi spune în plus?
– Cine mă cunoaşte cât de cât, ştie că sunt pasionat de portretistică, astfel că era firesc să concurez la această secţiune dificilă.
– Cum ţi-ai ales tema?
– Îmi plac mai cu seamă chipurile unor semeni în etate, oameni simpli, de la ţară. Aşa a ajuns şi poza femeii aceleia încrâncenate pe simeze.
– De ce ai optat pentru alb–negru?
– Mă exprim cel mai bine aşa. Ca atare, m-am înscris în concurs doar la categoria Portret, cu mai multe imagini în alb-negru ale unor bătrâni din satele covăsnene.
– Culoarea nu te atrage? E mai greu sau mai uşor să lucrezi monocrom?
– Când folosesc sistemul digital, totul rămâne color. La prelucrarea imaginilor decid dacă las poza aşa cum am imortalizat-o sau nu. Eventual reduc puţin din nuanţe, iar pentru o mai mare expresivitate le transform în alb-negru. Asta depinde mult de tematica şi de compoziţia lucrărilor. Este foarte important ceea ce vreau să exprim, cum pot să conduc mai bine privirea celui care admiră imaginea. Nu cred că-i mai greu să te exprimi în alb-negru. Cert este că e la modă în Occident…
Povestea unei poze multi-premiate
– Mi-ai spus că eroina fotografiei selectate în Expoziţie Festivalului era foarte mândră că a devenit…”celebră”! Cum ai găsit-o?
– Am întâlnit-o prin preumblările mele la sate, mai precis la Belin. Era prin curte şi i-am spus că aş vrea să-i fac nişte poze. S-a mirat. I-am spus cine sunt şi ce urmăresc de fapt, aşa că nu a mai obiectat. Am realizat mai multe prim-planuri. Între timp mi-a povestit ce greu i-a fost în viaţă.
După o vreme s-a plictisit de mine şi a dat să intre în casa. De la uşă a aruncat înapoi o privire semnificativă. Asta era clipa mult-aşteptată: am declanşat pentru ultima oară. Am verificat acasă nerăbdător pozele pe monitor, şi mi-a fost limpede că ultimul cadru era cel mai bun, cum intuisem. Poza exprima totul: întreaga ei viaţă doar într-o secvenţă. De aici vine şi titlul: „Privirea vieţii”.
– Exact cum se spune: “O poză bună face mai mult decât o mie de cuvinte”…
– Într-adevăr. Imaginea nu a necesitat vreo prelucrare amplă. Totul era perfect. Am lăsat-o în alb-negru şi am pregătit-o pentru expoziţii. Nimic nu conţine vreun element care să distragă atenţia. Am avut şansa ca cu uşa din spate, întregul fundal, să fie omogen din punct de vedere cromatic.
– Şi ?
– Ei bine, poza aceasta mi-a purtat noroc, aducându-mi mai multe premii: la Budapesta, Arad, Craiova şi Braşov, fiind aleasă la mai multe saloane intrenaţionale. După ce am obţinut Premiul I la Budapesta, un ziar din judeţul Covasna a anunţat ştirea şi a publicat portretul cu pricina. Ei bine, la Belin a fost mare eveniment: femeia a aflat şi le arata fericită tuturor ziarul cu poza ei. Când întâlnea pe cineva pe stradă îi spunea cu mândrie: “Uite, EU am câstigat Premiul I la Budapesta”!!! O să merg zilele viitoare la Belin, ca să-i ofer câteva poze în chip de mulţumire...
– Apropo, ce alte premii ai obţinut în carieră şi unde?
– Se pare ca zeiţa “Fortuna” e mereu cu mine, căci lista izbânzilor e lungă. Amintesc numai performanţele obţinute anul trecut. Am trimis lucrări la nouă expoziţii şi am câştigat… opt premii! Din care şase sunt de Aur, un Premiu Doi şi o Menţiune.
Un scurt C.V.
– De fapt, cine eşti stimate Kovács László Attila ?
– M-am născut în Sf. Gheorghe pe 19 noiembrie 1975. Mama este profesoară de fizică-chimie, iar tatăl s-a pensionat după ce mulţi ani a activat ca fotoreporter la cotidianul “Cuvântul Nou”. Eram elev în clasa a XI-a când l-am înlocuit – dacă vă mai amintiţi? – aproape o lună la ziar, fiindcă tata se îmbolnăvise. Eu, un adolescent, eram foarte mândru de ceea ce izbutisem.
După terminarea liceului am făcut armata la Jandarmi, în Sf. Gheorghe. Apoi am urmat Colegiul de Presă “Ady Endre”, la specialitatea fotoreporter/operator. Mai mulţi ani am colaborat la ziarele locale, iar din 2004 sunt grafician prepress, fotoreporter-colaborator şi fotograf independent.
Am publicat poze şi fotoreportaje printre altele în publicaţiile “Cuvântul Nou” şi “Háromszék” din judeţul Covasna. Dar şi în cele centrale precum “Krónika”, “Új Magyar szó”, “Evenimentul zilei”, “Ziua”, “Jurnalul Naţional” sau ziare şi reviste internaţionale: “World Watch”, “Earth of Friends”, „Minning”, “Amerikai Magyar Hírlap”.
– Căsătorit?
– Da, de anul trecut.
– Cărei zodii îi aparţii? Crezi în semnele zodiacale?
– Sunt Scorpion şi socotesc că există nişte caracteristici definitorii pentru fiecare semn zodiacal.
– Deja ţi-ai făcut un nume printre tinerii artişti din judeţul Covasna, dar şi din România. Cum ai reuşit?
– Simplu: cu multă muncă, deşi sună banal. Am citit, studiat, experimentat. Nu numai chestiuni legate de arta fotografică. Am aprofundat comunicarea vizuală. De aceea spun că a fost multă muncă. Cred ca nu este de ajuns să ai numai talent. Trebuie să lucrezi susţinut dacă vrei să obţii ceva. Şi asta este valabil pentru orice profesie.
Ce este, de fapt, fotografia?
– Cum ai defini fotografia? Ce reprezintă pentru tine această formă aparte de artă vizuală, care atrage în ultima vreme tot mai mulţi tineri?
– Posibilitatea de a capta şi reda emoţii, sentimente, pasiune. Dar şi Viaţă, bucurie…
– Este hobby sau profesie la tine?
– Pentru mine arta fotografică constituie hobby, dar şi profesie. Ce poate fi mai minunat?
– Care îţi sunt maeştrii din acest domeniu?
– Persoana de la care am învăţat o parte din ce ştiu este chiar… tatăl meu! Îmi pare rău însă că acum nu mai fotografiază. Ar urma regretatul Nagy P. Zoltán, din Miercurea Ciuc, care din păcate anul trecut s-a prăpădit. Consider că mari fotoreporteri din zona noastră atât în timpul comunismului şi după pot fi consideraţi Kovács László, din Sf. Gheorghe, Nagy P. Zoltán din M. Ciuc şi Haragos Zoltán, din Tg. Mures. M-aş bucura dacă cineva ar face un album despre aceşti trei mari artişti ai fotoreportajului ardelenesc. Doar doi dintre ei mai trăiesc …
– Ai auzit de Aurel Mihailopol, din Bucureşti, celebrul fotograf al anilor 1980? Am avut şansa să-l cunosc şi mi s-a părut un creator extraordinar…
– Fireşte că am auzit de Aurel Mihailopol. Dar, aş avea mai multe de spus despre… contemporanul nostru, maestrul Mihai Moiceanu, din Braşov: un Artist la fel de celebru, actualmente vicepreşedinte al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România.
– Ştii că domnia sa mi-a vorbit extrem de elogios despre tine la Festivitatea de inaugurare a Festivalului Naţional „Luna Fotografiei din România”, de la Muzeul de Artă din Braşov?
– Mă bucur să aud aşa ceva.
– Ai ilustrat vreun album până acum? Sau ţi-ar place să realizezi chiar tu unul?
– Da, sunt mai multe cărţi în care au fost folosite poze de-ale mele.
– La ce lucrezi în prezent?
– Mi s-a făcut cinstea de a fi invitat la Stuttgart să organizez o Expoziţie personală. Ca atare, aleg şi prelucrez pozele.
– Ce alte hobby-uri ai?
– Colectionez aparate de fotografiat vechi. Am moştenit de la tata un mini-muzeu de acest fel (da, mi-l amintesc – n.r.) şi vreau să-l duc mai departe. În colecţie am strâns deja mai mult de… 150 de aparate!
– Cum îţi petreci timpul liber?
– Merg prin sate şi fotografiez. Este foarte relaxant.
– Ce fel de muzică asculţi?
– Bună: Queen, Metallica.
– Culoarea ta peferată?
– Alb, negru. Dar şi verde.
– Ce apreciezi la colegii de generaţie? În general, la oameni?
– Îmi plac oamenii sinceri. Şi harnici.
– Ce nu-ţi place?
– Nu agreez invidioşii. Nu-i sufăr pe cei care nu fac nimic dar se plâng, dând vina pe alţii, care însă au reuşit ceva în viaţă.
– Ştiu că „sculele” sunt foarte importante pentru orice profesionist. Dacă ai avea mulţi bani, ce aparat foto ţi-ai cumpăra?
– Vreau să precizez că, de fapt, nu aparatul “vede”, ci fotograful! “Cutiuţa magică” redă numai ce doreşte artistul.
Deci nu atât performanţa aparatului contează, cât măiestria persoanei care-l manevrează. Eu am luat premii la saloane naţionale uneori cu poze făcute cu o cameră de amator de 2,5 megapixeli. Iar ca să vă răspund punctual, aş investi în obiective performante.
– Ce crezi că vei face peste zece ani?
– Exact ca şi acuma: voi fotografia mult şi voi participa la tot felul de expoziţii.
– Cum te-ai autodefini?
– Un om căruia îi place frumosul – care adesea nu se lasă descoperit la prima privire.
– În încheiere te invit să adresezi un gând cititorilor ziarului.
– Socotesc că orice vizită într-un muzeu de artă este binevenită, mai cu seamă pentru cei tineri! Admiraţi, prieteni, cele mai valoroase lucrări şi încercaţi să întelegeţi de ce autorii (pictorii, sculptorii, fotografii) au făurit acele compoziţii, şi nu altele.
În rest, numai bine…
– Aşa să fie, dragă Laci.
Horia C. Deliu
