„În satul meu, liniştea e sonoră”

– Ultima ta izbândă este un disc de autor, nu­mit „In My Village” (În satul meu). Lan­sarea a fost însoțită de un concert de zile mari, transmis în direct de TVR Cultu­ral, o premieră absolută pentru acest post. Prima mea întrebare se referă la titlu, care te trimite mai de­grabă cu gân­dul la folclor. Ai divorțat de oraș? Visezi să te întorci la natură, să reînveți comu­niunea cu ea?

–    Nu-mi dau seama dacă „reînvăţ” co­muniunea cu natura sau dacă nu cum­va este prima dată când mi se întâmplă. Sincer, nu ţin minte să fi trăit în copi­lărie sentimentul acesta atât de profund, un sentiment ancestral. De altfel, am convingerea că această comuniune cu natura a creat tradiţiile. Uite, mie mi-a cusut o fată din sat haina purtată la con­certul de lansare. O haină albă, brodată cu nişte simboluri stacojii extraordinare, pe care ea le consideră legate de acest loc. Fiecare element din natură îl putem întâlni în simboluri – scrise, bro­date, cântate, recitate. Aici, în secuime, unde tră­iesc în prezent, găsesc nişte influenţe tradi­ţionale atât de diverse, e absolut uimitor. Dincolo de spaţiul nostru, românesc sau european, aici, oa­menii se simt legaţi de zone de­părtate (Uzbekistan, Mon­golia), zone de unde au migrat hunii. Ei spun că simbolurile sunt de aco­lo, dar eu le găsesc totodată atât de universale, încât sunt convin­să că suntem uniţi de o conştiinţă comună, iar noi doar încercăm să-i gă­sim reprezentări grafice sau mu­zicale, care se potrivesc în­ţelegerii şi obişnuinţei noas­tre. Astfel ne creăm repere, anco­re, ca să nu naufragiem în ne­cunoscut. Creăm simboluri ale locului nostru, ne devin tra­diţii. Însă, chiar dacă apa are reprezentări diferite în culturi diferite, ea tot una singură e în univers, unificatoare şi dătă­toare de viaţă.

Sunetele liniștii

– A fost grea adaptarea cu satul?

Mărul rotat, Lufi și Whisky

– După o viaţă de trai în oraş, o bună parte din ea în Capitală, când părăseşti me­tropola, cel mai greu este să te obiş­nuieşti cu liniştea. Îţi ia timp, te apasă o vre­me, dar apoi, uşor, uşor, începi să o auzi. Realizezi treptat că şi acea linişte are sonorităţile ei, iar acesta a fost primul meu mare şoc la sat: să aud sunetele li­niş­tii. Totul s-a deschis atunci, totul s-a schim­bat. Zgomotul frunzelor căzând, bunăoară, l-am auzit prima dată în acest sat. O simplă plimbare prin pădure, şi fonoteca se măreşte cu fel de fel de sunete. Trec luni, poate ani, şi începi să deosebeşti graurul de măcăleandru, vân­tul printre brazi de cel printre fagi, foșnetul ierbii crude de cel al ierbii coap­te. Aşadar, în timp, li­niş­tea din satul meu a de­­venit sonoră. Pe lân­gă linişte, mai este un aspect care cere obişnuinţă: relaţia cu oamenii locului, mult diferită de cea cu orăşenii. Aglomeraţia urbei, zecile de mii de ne­cu­noscuţi dintr-o zi îţi devin în timp un anturaj con­fortabil, o „relaţie” care nu necesită niciun fel de efort. La sat, în schimb, apari brusc într-un grup mic de oameni, care se cunosc extrem de bine, iar ei chiar trebuie să te primească, să fii cu adevărat validat. Ai o răspundere: să fii primit. Acum, eu cred că am depăşit pragul acesta, dar într-un mod diferit decât mi-aş fi închipuit vreodată: la mine în sat sunt doar soţia soţului meu. Oamenii nu mă cunosc altfel, nu ştiu prea bine nici cum mă chea­mă, darămite că am un nume destul de cunoscut în muzică. Sunt soţia soţului meu şi atât. Da, la anu­mite evenimente săteşti, la sărbători, la biseri­ca unitariană din sat ne adunăm şi facem lucruri împreună, dar nici atunci nu se ştie cine sunt în afara vieţii satului. Nu e vorba de faptul că majori­tatea sunt maghiari, eu mai degrabă cred că Tran­silvania are o mare discreţie. Nu contează cine eşti, cum îţi câştigi banii ci, pur şi simplu, te iden­tifici după culoarea părului, a ochilor, după mers. Cam atât. Pe de altă parte, oamenii sunt lângă tine într-o secundă când ai nevoie de ei. Uite, azi dimineaţa s-a blocat dru­mul spre şcoală din cauza unei construc­ţii. Câteva mesaje, şi toată lumea s-a or­ganizat, copiii satului au fost îmbarcaţi în cinci maşini ale vecinilor şi distribuiţi fiecare unde trebuie.

Mărul, bufnița și vântureii

– Ai fugit de oraș ca să ajungi la natură. Te-ai integrat? Te-ai împrietenit cu priveliștile din jur?

Vânturel cel obraznic

– Da, mi-am aflat în timp punctele de sprijin în acest loc. Primul este mărul meu. Mărul care m-a făcut să-mi cumpăr bucăţica asta de pământ. Un măr rotat, care are un trunchi contorsionat. E foarte bătrân, iar de ceva timp, poartă un semn distinctiv care-l face o apariţie şi mai interesantă. În pan­demie, câinele nostru i-a ros toată coaja pe o ju­mătate de trunchi şi, ca să-l salvăm, l-am oblojit cu o substanţă specială. Ea s-a în­tărit şi, în timp, a căpătat o cu­loare organică, un fel de gri, ca­re-i dă mărului un farmec aparte, arată cu adevărat mistic acum. Un copac demn, bătrân, răsucit în jurul inimii sale, care are trun­chiul ca un piedestal gri. Îl iu­besc. Apoi, avem doi cor­co­duşi care-şi unesc braţele deasupra unei măsuţe de piatră, cu două scaune. Primăvara, tabloul care cuprinde ansamblul acesta este superb: stau pe scaun şi las petalele corcoduşilor să-mi cadă pe nas, şi chiar mă simt că prind rădăcini în acest loc. Printre toa­te acestea, partea animată şi pli­nă de afecţiune a curţii e Lufi, câi­ne nostru uriaş. Dar şi buf­niţa. La început, bufniţa locuia în podul casei, dar între timp s-a mutat într-un copac. Locul din pod i-a fost luat de o familie de vânturei. Îmi place să-i văd, să le aud ţipătul acela sălbatic, îmi sunt dragi, dar ar trebui să ia lecţii de la bufniţă în ceea ce priveşte curăţenia. Zilnic mă pun la trea­bă, sub geamul dormitorului este mereu o mizerie pe care nu o voi descrie, de dragul cititorilor. Primăvara e o aventură care începe cu fericirea de a descoperi lucrurile ce au supravieţuit iernii, anotimp care în Har­ghita e nemilos. Anul acesta, m-au fericit bu­jorii şi încă­păţânarea lor de a ţine piept gerului. Sunt între florile mele preferate, şi când am văzut cum se topesc sub brumă, am crezut că i-am pier­dut, iar acum îi privesc înverzind şi nu-mi vine a crede. Natura e invincibilă. La final, un alt loc foarte drag: un pavilion cu canapea, fotolii, masă, deci tabăra de vară. Acolo stăm când e cald şi pândim vecinii. „Uite ce frumos au construit. Ia, ce roşii mari au, ale noastre… nu. Oare ce mai plantează acolo? Uite cum munceşte lumea şi noi stăm şi ne uităm la ei”. Pavi­lionul lenei, i-aş zice. Dar şi locul unde sunetele naturii de care vor­beam pătrund în tine. Aaaah, mai este ceva ce-mi place foarte mult: când vine iar­na şi nu mai trebuie să tunzi iarba şi nu prea mai ai mare lucru de făcut în curte. Da, se face noroi, tabloul naturii din jur nu mai e la fel de darnic, dar doza aceea de renunţare care se aş­terne odată cu iarna merită din plin. E un moment fix în an când te uiţi pe ferească şi îţi spui: „Gata, de-acum aşteptăm.”. Sentimentul acesta de aşteptare a primăverii este unic, nu ai cum să-l simţi la bloc. Chiar şi în condiţiile în care eu urăsc iarna. Nu mi-a plă­cut deloc nici în copilărie, iar acum o urmăresc pe Abi (Abigail a noas­tră, cea mică) care adoră zăpada şi mă înfior. Ar trebui să ne faci o fo­tografie, cum privim împreună cei dintâi fulgi, încadrate de rama feres­trei: Abi, radiind de fericire, eu, în dezgust total. Un contrast care ar crea o fotografie de mare impact. Singurul aspect al iernii care-mi place este că-mi oferă privilegiul de a aştepta primăvara.

Două fete cucuiete

– Ai două fete, Eva Luna și Abi­gail. Le place și lor viața la țară?

Dimitrie Cristian Milea, Filip Goron, Luiza Zan, Vlad Briciu și Anthony Gutierrez

– E o foarte mare diferenţă între noi şi ele, ba mai mult, e mare dife­renţa chiar între fete. Eva Luna, cea mare, are înspre treisprezece ani şi e puţin revoltată de schimbare. E la vârsta pre­adolescenţei, are tot felul de nevoi de socializare, este tulburată de toate câte se întâmplă în corpul şi min­tea fetelor la vârsta aceasta. Dis­tanţele nu sunt mari, iar în sat ar fi ceva tineri de-o seamă cu ea, dar nu ştiu dacă lumea realizează că nici la ţară copiii nu mai stau la joacă pe tăpşan sau la râ­sete pe banca din faţa porţii. Ei tot pe calculatoare sunt, au fel de fel de proiecte şcolare, care-i ţin­tuiesc în case, iar Evei îi e dor de contact uman activ, deci, implicit, de oraş. Pe de altă parte, de când ne-am mutat, e mult mai creativă: desenează mai mult, scrie şi cântă mai mult. Verbal, ma­nifestă dorinţa de oraş, dar noi observăm un puseu de creativitate de când accesul la el e mai limitat. Apoi, e Abigail. Ea îşi doreşte vaci. „De ce nu creştem vaci, dacă tot avem atâta iarbă şi nu ne pla­ce să o tăiem?”. Deci, total opus surorii sale. Abi este omul din familia noastră care gustă din plin viaţa la ţară, aerul curat, joaca aceea cu băţul printre garduri, cazemata din copac. Se distrează cu poftă şi, cum spuneam, e înnebunită după zăpa­dă (pentru ca potrivirea cu acest pol al frigului să fie deplină).

– Luiza, plecatul la țară a devenit fenomen social în toată lumea: raiul sătesc, în opoziție cu infernul orașului. Să fie adevărat?

– Am avut şi eu inocenţa asta, că traiul la sat e numai poezie. După un timp, pot afirma că e grea de-a dreptul viaţa la ţară. Vine şi cu costuri piperate, în primul rând fiindcă naveta e scumpă. Aici, la noi, se merge mult cu bicicleta, un lucru minunat, dar să nu uităm că în Harghita îţi permiţi acest lux cam şase luni, în rest, e numai ploaie şi ză­padă. Apoi, e întreţinerea pământului, usten­silele care consumă energie și câte şi mai câte. Sunt lucruri de netrecut cu vederea când visezi să te muţi la sat. Eu sunt foarte sinceră când spun că acum nu m-aş mai întoarce niciodată la viaţa de oraş, într-un apartament de bloc, dar la fel de sin­cer recunosc că, dacă aş fi ştiut cât efort ne­cesită viaţa la ţară, nu sunt sigură că aş mai fi ales-o. Iar asta îţi spune un om care nu se ocupă prea mult cu treaba în curte, o femeie care are privilegiul să fie măritată cu un bărbat harnic. Căci viaţa la sat este doldora de muncă, ai permanent ceva de trebăluit. E greu, dar a ajuns să-mi placă, în primul rând pentru că am câştigat un lucru nepreţuit: liniştea. Liniştea aceea de care vorbeam la început. Am fost patru zile la Bucureşti şi m-am întors mai obosită decât m-aş fi simţit acasă, după cel puţin două săptămâni de treabă.

Notele care șuieră ca vântul

– Drumul la Bucureşti a fost pentru concertul de lansare al noului tău disc. Respectă el pro­misiunea din titlu? Cântă acest album natura şi viaţa satului?

Să cânți ca vântul

– Aş spune că albumul este o poveste intimă a unei familii care s-a mutat la ţară. Putea fi mai ma­re, mai am piese lucrate care nu se regăsesc pe al­bum, dar am preferat să-l lansez acum. Nu ştiu să explic prea bine de ce. Un impuls. Pur şi sim­plu, am simţit fix acum nevoia să le strig oame­nilor: „Staţi, staţi pe loc şi ascultaţi! Ascultaţi! Nu auziţi, ci ascultaţi! Ascultaţi natura! Ascultaţi viaţa din jur!”. Cum cântă acest disc natura?… Am desco­perit că pot reprezenta muzical felul în care curge apa, bulboanele râului. Cred că pot să sugerez pe portativ dacă râul coboară în viteză sau dacă e mai liniştit, dacă se opreşte într-un lac sau se revarsă în mare. Cred că am găsit şi câteva note ce şuieră ca vântul. Micuţul compozitor din mine are idee despre cum se desenează pe portativ o creştere, o descreştere, o întoarcere, o grabă, o linişte. Dar, Doamne, câte mai sunt de învăţat, de ascultat…, un infinit. Cât despre cuvinte, ele nu descriu po­vestea satului, ci a omului din sat. Povestea vecinilor mei e şi ea acolo. O melodie este despre mama şi dorul de ea, cântec ce beneficiază de un film onorat de regia extraordinarului Radu Afrim. O altă piesă e despre fata noastră cea mică. Ştiu exact cum au venit deodată notele şi cuvintele acestei melodii („She Rains”, Ea plo­uă). Abi era în prima ei zi de şcoală, în pandemie, cu mască şi legată cu o sfoară de colegii ei, fiecare la doi metri depărtare unul de celălalt. O imagine cutremurătoare pentru mine. Abi, însă, era extrem de fericită să înceapă această etapă a vieţii ei, aşa că, astfel legată, a intrat în şcoală fără să se uite înapoi. Nu am primit nicio ocheadă, nicio vorbă, niciun gest, nimic. M-am simţit pur şi simplu o mamă abandonată şi, recunosc, am plâns după gardul şcolii. Şi apoi am scris această melodie. La fel ţin minte cum am compus suita în patru părţi de pe album. Eram în maşină, spre casă, o uliţă îngustă, copacii se împleteau foarte frumos deasupra şi împrejurul ei. De pe uliţa asta a pornit compo­ziţia. Ajunsă în faţa pianului, am aş­ternut totul pe note. Of, m-ai ademe­nit cu întrebarea asta, fiindcă nu-mi place să vorbesc despre muzica mea, mă chinui, efectiv. Eu o scriu şi o dau lumii să o judece, cum o fi. O să mă opresc şi-ţi voi spune despre muzi­cienii care m-au ajutat să dau formă compoziţiilor. Pentru acest disc i-am avut alături pe unii cu totul şi cu totul excepţionali, toţi absolvenţi de con­servatoare şi toţi considerabil mai tineri decât mine. Ei sunt minunaţii: Vlad Briciu – pianist şi aranjor, Dimitrie Cristian Milea – chitară bas, Philip Goron – percuţie, Anthony Gutierrez – tobe şi Răzvan Florescu – vibrafon. Pe ei aş vrea din totul sufletul să-i aplaudaţi, chiar şi din fotoliile în care citiţi acest articol. La fel cum îmi doresc să o faceţi din sală, la concertele noastre.

„Limba română cere o anume poetică muzicală”

– Dragă Luiza, închei cu o întrebare poate puţin incomodă: de ce ai ales engleza pentru un album despre viața la țară?     

Vals în kimono cu Lufi

– Muzica aceasta a cerut engleza, fiindcă e jazz şi fiindcă în engleză mi-au cântat mie cuvintele în minte. Poate nu este o explicaţie prea filosofică, dar e ceea ce simt. Discul e şi în română, pe alocuri. Melodia dedicată bufniţei e în limba română. Se ştie cât de mult iubesc eu limba mea, fiindcă vorbesc despre acest lucru ori de câte ori am prilejul. Se ştie cât preţ pun ca ea să fie rostită corect, cât insist în faţa copiilor mei să o vorbească ireproşabil şi cu mare respect. Limba română merită enorm şi trebuie rezervată unui anumit gen de poetică muzicală. Nu cred că jazzul e unul dintre ele. Jazzul cere puţine vorbe, iar limba care-i vine bine când ele totuşi trebuie rostite e încă universala engleză. Sunt multe părţi în mine care cântă limba română, doar că eu, în interiorul meu, nu prea vorbesc în cuvinte, ci în note muzicale.

https://www.formula-as.ro/

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail