Prefaţă
Lucrarea „Împărtăşirea sub ambele forme”, realizată cu dăruire, dragoste şi nădejde în folosul pe care aceasta îl va avea pentru cititorii de peste ani este, negreşit, o parte din comoara spiritului religios românesc, prezent de-a pururi pe meleagurile ţării noastre, fie ele dezlipite din pricina istoriei tumultoase, sau intacte până în prezent. Dumitru V. Toboltoc, teologul format într-o atmosferă interbelică suficient de prielnică dezvoltării culturale şi spirituale, îşi jertfeşte pe altarul timpului un an pe care student fiind, îl dedică aproape în totalitate viitoarei sale teze de licenţă, susţinută în anul 1939, la Facultatea de Teologie din Chişinăul care încă plânge de dorul României Mari. Urmaşii săi, remarcabili şi decisivi adeseori pentru societatea românească din judeţul Covasna, Dr. Nicolae Toboltoc (fiul autorului) şi D-na Judecătoare Irina Toboltoc (nora autorului), mi-au dat prilejul de a scoate, după aproape opt decenii, la lumina tiparului ziaristic, această nepreţuită lucrare axată pe centrul cultului creştin ortodox, Sfânta Euharistie. Misiunea mea, ca tânăr teolog, profesor şi, la rândul meu, autor, este una onorabilă, prefaţând şi îngrijind această capodoperă, lăsând-o să ne înfrumuseţeze raţiunea prin arhaisme şi expresii autentice româneşti dar, şi prin calitatea celor cercetate şi scrise de către autor.
Prof. Vasile Antonie Tămaş – Delavâlcele
Dumitru V. Toboltoc: Împărtăşirea sub ambele forme!
Teză de licenţă
Chişinău – 1939
Ediţie prefaţată şi îngrijită de Prof. Vasile Antonie Tămaş – Delavâlcele
Neobositului Părinte Profesor Econom D. Popescu – Moşoaia, pe ogorul Bisericii şi a Şcoalei, neţărmuită dragoste şi devotament.
Prefaţă
Cea mai însemnată chestiune pentru Teologia noastră ortodoxă este învăţătura despre Sfânta Euharistie. Într-adevăr, Euharistia este centrul cultului creştin, dând viaţă creştinătăţii ortodoxe, fiind şi chezăşia vieţii veşnice. În Biserica Romano – Catolică, Sfânta Euharistie îmbrăţişează, pe lângă viaţa cultuală, şi una socială, prin congresele sale euharistice.
Chiar anul acesta (1939) este vorba ca Biserica Romei să facă un congres euharistic în Franţa, în frunte cu noul Papă, Pius al XII – lea.
Protestanţii nu numai că nu merg pe urmele vechiului creştinism – cum pretind de altfel – , atacând Sfânta Euharistie, susţinând că este o formă cultuală venită mult mai târziu.
În ortodoxia noastră, cultul euharistic este în floare, păstrându-şi fiinţa şi formele clasice ale vechimii bisericeşti; studii însă sunt puţine în care să se răspundă atacurilor moderne. Stărue încă vechile tratate dogmatice ale lui Macarie, Silvestru de Canev, Malinovschi, etc. Destul de însemnate pentru studiul chestiunii în sine sunt lucrările profesorului I. Mihălcescu şi a Prea Sfinţitului Nicolae T. Popovici, actualul episcop al Oradiei, anume „Epicleza Euharistică”.
Când am luat spre tratare subiectul „Împărtăşirea sub ambele forme”, m-am gândit să arăt însemnătatea covârşitoare a acestei taine pentru mântuire, precum şi respectul ce i se cuvine.
Mai presus de toate şi dacă este cu putinţă, doresc ca lumea creştină să se apropie mai mult şi să se împărtăşească mai des cu nutrimentul cel veşnic. Dacă am reuşit să scriu mai mult sau mai puţin satisfăcător teza, aceasta se datoreşte numai Prea Cucernicului Părinte Profesor D. Popescu Moşoaia, căci Sfinţia Sa, mi-a pus la dispoziţie toate lucrările necesare. De aceia, aduc mulţumirile mele cele mai curate Prea Cucernicului Părinte şi-l asigur, că-l voiu avea pururea în sufletul meu.
Introducere
Vechiul Testament, cu toate jertfele sale, n-a putut să aducă împăcarea între Dumnezeu şi om, n-a putut să-l îndrepteze pe om şi să-l aducă în starea în care era înainte de cădere. Sângele de ţapi şi de viţei era numai o închipuire a jertfei ce avea să fie şi un mijloc de a feri pe Iudei să nu cadă în idolatrie.
Omenirea se sbătea în mrejele păcatului din care avea să scape prin jertfa Mântuitorului. Popoarele păgâne, sub stăpânirea demonului, se abătuseră cu totul de la calea cea adevărată, căci „ei, ţinându-se că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni, şi au schimbat mărirea lui Dumnezeu, Celui nestricăcios, în asemănarea şi în icoana omului stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor cu patru picioare şi a târâtoarelor.”
În păcat înotau şi Iudeii, dar prin cultul dat lor de Dumnezeu, unii din ei puteau să nădăjduiască în mântuirea adusă prin Domnul nostru Iisus Hristos. Singur poporul evreu a păstrat astfel credinţa într-un singur Dumnezeu, dar şi el (poporul evreu) era ameninţat să cadă în păgânism, prin abateri repetate de la credinţă. Credinţa într-un singur Dumnezeu era singurul fapt care-i împiedica să cadă în politeism, pentru că jertfele nu erau decât forme păgâne, îngăduite lor de Dumnezeu, pentru a nu cădea în idolatrie. Cu toate acestea, Iudeii lesne pierdeau această credinţă şi cădeau în cele mai mari păcate, deşi ziceau că sunt credincioşi; „Vai vouă cărturarilor şi fariseilor, făţarnici, că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înlăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia.” ( Matei XXIII, 27)
A trebuit să treacă toată acea vreme hotărâtă de Dumnezeu, până să vină îndreptarea răului din omenire prin Fiul Său, după cum zice Sf. Ap. Pavel: „către sfârşitul acestor vremuri, Dumnezeu ne-a trimis pe Fiul Său.” (Evrei I, 1)
Ne-am putea întreba de ce Dumnezeu a îngăduit ca neamul omenesc să se cufunde tot mai mult în păcate şi nu l-a mântuit la începutul căderii; de ce această întârziere? La aceasta răspundem că, Atotputernicul Dumnezeu, putea să biruie răul oricând ar fi voit, dar a lăsat omenirea liberă pe calea pe care o apucase, a lăsat-o să se cufunde în răutăţile pe care singură şi le făcuse, pentru ca, după multă vreme, ea singură să caute pe Mântuitorul ei, Care ar putea să o scoată din prăpastia în care căzuse.
Dumnezeu nu putea să silească libertatea dăruită omului şi să-i dea mântuirea cu de-a sila. Trebuia şi consimţirea omului, trebuia ca omul să-şi recunoască slabele sale puteri şi să simtă dorirea unui Mântuitor puternic, care să-l scoată din puterea răului. „Iar când a venit plinirea vremii a trimis Dumnezeu pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea.”
Slobozirea nemului omenesc de sub stăpânirea diavolului a făcut-o Mântuitorul prin jertfa Sa de pe Golgota şi prin Învierea Sa din morţi, prin care a biruit porţile iadului: „Cel ce fiind în chipul lui Dumnezeu n-a socotit ca pradă a fi deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a umilit pe Sine, luând chip de rob, făcându-se oamenilor asemenea şi la înfăţişare dovedindu-se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moartea de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui numele care este mai presus de orice nume.” „Pentru că Hristos s-a dat pe Sine morţii, din nefinita iubire către oameni, pentru aceea moartea de pe cruce a lui Hristos e adevărat sacrificiu.”
Jertfa adusă de Mântuitorul are putere pentru toţi şi pentru toate timpurile, după cum zice Apostolul: „Acesta, dimpotrivă, aducând o singură jertfă pentru păcate s-a aşezat de vecii vecilor la dreapta lui Dumnezeu.” /Adică întru putere/. „El cel curat şi nevinovat, Carele nu avea lipsă să plătească pentru sine însuşi şi pentru păcatele Sale, a curăţit păcatele noastre”, „a potolit mânia dreptăţii dumnezeieşti” şi „a adus deplină împăcare pentru vina ce zăcea asupra neamului omenesc.”
Dar pentru ca toţi muritorii până la sfârşitul veacurilor să se poată nutri din roadele morţii celei de pe cruce a lui Hristos, a trebuit ca acest sacrificiu să se înfăţişeze şi să se repeţească în faptă şi în realitate, în Sfânta Euharistie. Aceasta a fost prezisă de profeţi. Aşa vorbeşte Domul către Mesia: „Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec.” (Psalmi, 105, 5.) Şi la profetul Maleahi zice Domnul: „Nu simt nici o plăcere pentru voi şi nu voi primi din mânele voastre jertfe. Căci de la răsăritul soarelui şi până la apus, mare este numele meu printre nemurile păgâne şi în orice loc se aduc jertfe de tămâie întru numele meu şi prinoase curate.”
Sacrificiul acesta este Sfânta Euharistie de la Sfânta Liturghie ortodoxă, pe care a instituit-o Mântuitorul la Cina cea de Taină când „luând pâne, a binecuvântat, a frânt şi dând ucenicilor Săi, a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat uicând: beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei XXVI, 28). La Sfântul Evanghelist Luca, Mântuitorul porunceşte că „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea.” ( Luca XXII, 29.)
Cuvintele „Carele se dă pentru voi” (Trupul), „Care se varsă pentru voi” (Sângele), arată lămurit că aici a avut loc un fapt de răscumpărare şi împăcare, un sacrificiu. Sângele Legii celei nouă este sângele care pecetluieşte un nou aşezământ şi care este cel al jertfei Sale, căci orice lege sau legământ al omului cu Dumnezeu, în Vechiul Testament, se încheia cu o jertfă, prin care se ştergea vina sau cauza despărţirii de Dumnezeu. (Psalmi, 105, 5. ) „De aceea, nici întâiul aşezământ nu a fost încheiat sărbătoreşte fără sânge…că după lege aproape toate se curăţesc cu sânge şi fără vărsare de sânge nu se dă iertare.” De aici reiese că, Iisus, la Cina cea de Taină a adus jertfă, care spre deosebire de cele din Vechiul Testament, a fost nesângeroasă. Într-adevăr, pe Sfânta Masă, preotul aduce la Sfânta Euharistie ca jertfă euharis-ispăşitoare pe însuşi Domnul Hristos, cel Răstignit şi mort pe Cruce, dar nu în chip dureros ca odinioară pe Golgota. „Sfânta Euharistie”, zice „Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, este „Adică trupul şi sângele Domnului nostru Iisus Hristos, sub chipul pânii şi al vinului, în care este de faţă cu adevărat şi întreg, adică în fiinţă, însuşi Iisus Hristos. Această taină întrece pe toate celelalte şi aduce folos mântuirii noastre, mai mult decât celelalte. Fiindcă în ea tot darul şi bunătatea Domnului Iisus se arată în cei credincioşi şi El este de faţă.”
„Sfânta Euharistie este cea mai însemnată lucrare dumnezeiască în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binevoit nu numai să ne dea darul Sfântului Duh, ca în toate celelalte Taine, ci să arate nemijlocit şi pipăit starea Sa de faţă înaintea credincioşilor, ca prin nutrirea cu corpul şi sângele Său, date ca jertfă tainică, ei să se împreune lăuntric cu El, pentru susţinerea vieţii spirituale şi arvuna vieţii veşnice.” Taina Sfintei Euharistii este o realizare faptică a iubirii, a milei şi a atotputerniciei dumnezeieşti. În ea şi prin ea, noi intrăm în jertfa cea fără încetare şi în chip nesângeros, ce se aduce neîintrarupt pentru mântuirea noastră de către Domnul nostru Iisus Hristos, în ceruri, de-a dreapta Tatălui. În ea şi prin ea primim spre mâncare şi băutură însuşi trupul şi sângele euharistic al Fiului lui Dumnezeu cel întrupat, pentru ca uniţi cu el, să ne adăpăm din isvorul vieţii şi al nemuririi – viaţă să avem întru El şi pururea întru această viaţă să rămânem.”
Porunca Mântuitorului amintită de Sf. Apostol şi Evanghelist Luca, „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”, arată că Mântuitorul a poruncit Sfinţilor Apostoli, ca ceea ce a făcut El la Cină să facă şi ei în amintirea Sa. Într-adevăr, această mare Taină a Euharistiei, după pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, în ziua Rusaliilor, mereu a fost săvârşită mai întâi în casele creştinilor şi în ascunzătorile lor, iar mai târziu, pe altarul măreţelor biserici, şi se va săvârşi până la sfârşitul veacurilor. Domnul nostru Iisus Hristos, mereu şi neîntrerupt, pe toate sfintele altare ale lumii se va aduce ca jertfă pentru viaţa noastră spirituală.
