Puțini covăsneni știu că, printre noi, avem un vicecampion național la enduro. Și mai puțini știu ce este enduro. Recunosc, până nu demult, nu știam nici eu. Așa că vă invit să faceți cunoștință cu sportivul voineștean Ciprian Codruț Furtună, cel care a urcat pe podium în 2019, la clasa Expert, Campionatul Național Individual de Hard Enduro.
Enduro este un sport extrem care se bazează foarte mult pe tehnică, forță, rezistență și… motocicletă. Înseamnă aventură, provocări, adrenalină. Ca orice sport, poate deveni un mod de viață, te disciplinează, te învață să pierzi și să câștigi. Dacă îl practici la nivel de performanță, te maturizează, te responsabilizează, te face să-i dedici ani din viață. Este o ramură sportivă relativ nouă, comparativ cu motocrosul, de pildă. Documentându-mă pentru discuția cu Ciprian, am aflat că nu întâmplător, România se poate mândri cu o istorie a motociclismului sportiv ce aproape se confundă cu istoria mondială a motociclismului, totul în strânsă legătură cu locul primordial deținut de țara noastră în ceea ce privește exploatarea petrolului. Primele curse de motociclete sunt atestate pe teritoriul României încă din 1923. Dar să revenim la enduro: concursurile din campionatul național sunt organizate de Federația Națională de Motociclism și se desfășoară pe mai multe niveluri de dificultate, așa-numitele clase – PRO, Expert, Hobby, Fete și Veterani, pe trasee prin pădure și locuri accidentate, cu numeroase obstacole naturale sau construite. Enduro este un sport extrem de costisitor, chiar și la nivel de hobby, cu atât mai mult la nivel de performanță. Cu siguranță, mulți împătimiți ai motoarelor sunt talentați și ar putea concura cu rezultate bune în campionatul național, însă nu o pot face, din lipsa susținerii financiare.
Ciprian Codruț Furtună a avut șansa de a avea sprijinul familiei, la început. Are talent, are curaj și a găsit combinația ideală dintre acestea. Are determinare, se antrenează intens și încearcă să dea mereu totul pentru a concura la etapele naționale la cel mai înalt nivel posibil, cu toate sacrificiile de care este nevoie.
Discuția cu el a fost o adevărată plăcere, ca orice convorbire cu un om care iubește ceea ce face. Am un singur regret: că nu am înregistrat video, să puteți vedea cum i se luminează fața atunci când vorbește de motoare și de cursele la care a concurat, sau cum îi strălucesc ochii atunci când își amintește de momente când era una cu motocicleta, când acționau, om și motor, ca un întreg. Am preferat să nu-l întrerup prea mult, pentru că, nu-mi explic cum, Cipri îmi ghicea întrebările înainte să le audă. Din spusele lui, reies pasiunea și dedicarea lui față de enduro – motociclism extrem în locuri extreme, un sport pentru cei tari, despre care prea puțini oameni știu.
– Hai să vorbim despre începuturi! De unde pasiunea pentru motoare?
– Eu, inițial, am făcut înot. Din clasa a treia până în clasa a zecea, am făcut înot de performanță. Și, la început, nu prea îmi plăcea – toți copiii se jucau pe stradă și eu trebuia să mă duc la antrenament. Însă înotul m-a dus către sport și m-a făcut să îndrăgesc sportul în general. Și m-a învățat disciplina. Tot în clasa a treia, tata mi-a luat o motocicletă – mică, pentru copii, încă o am. Era pentru distracție, la sfârșit de săptămână. Și mă dădeam cu ea, din când în când. Îmi plăcea. În clasa a noua (între timp crescusem, am tot schimbat motociclete) am început să le zic părinților că aș vrea să merg la concursuri. Dar nu prea le convenea, considerând că e un sport extrem, periculos. Am ajuns la facultate, luasem Bacalaureatul cu note bune, am intrat cu bursă și am reușit să-mi mențin bursa până în anul III – din bursa aia am mers la primul concurs.
Să știți că sunt foarte costisitoare concursurile acestea. La enduro, cu cât te antrenezi mai des, cu atât costă mai mult: uzezi cauciucuri, piese ș.a.m.d. Dar, cu cât te antrenezi mai mult, ești mai bun! No… din bursă m-am dus la primul concurs național, în 2018, aprilie, la Costești, în județul Hunedoara. Noi doi, cu tata, străini, nu cunoșteam pe nimeni, nimeni nu ne cunoștea. Pe atunci, nu puteam să zic că mă antrenez. Eram în anul II de facultate, cumpărasem un cauciuc nou, nici măcar ce trebuia (n.n.: râde din tot sufletul), aveam un motor vechi… Toți aveau motoare noi. Că asta contează cel mai mult: să fie motocicleta cât mai performantă, ca să te ajute. No, am mers acolo și m-am înscris la clasa Expert. Și am reușit să mă clasez pe locul 13. Am fost foarte bucuros, pentru că, în primul rând, scopul meu era să termin concursul. În ce constă un concurs, de obicei? Durează trei zile. Prima zi se numește prolog, în funcție de rezultatele prologului, luăm startul a doua zi. A doua zi e cea mai lungă: aproximativ 100 de kilometri pe motocicletă, pe teren accidentat, pârâuri, urcări, coborâri, pe trasee unde nu merge altceva decât motocicleta. Am terminat pe locul 13, am fost fericit, dar totuși eu voiam mai mult, mai mult, mai mult… Și mă uitam la un băiat, Viorel Costin îl cheamă, cam de vârsta mea; era idolul meu atunci…mă rog, nu idol, era așa, un exemplu, un model. Băiatul era foarte talentat și câștiga mereu…
În anul acela, 2018, am mai mers la un singur concurs național, la Ditrău, în iulie. Tot la clasa Expert, că așa cum începi anul, până la capăt concurezi la aceeași categorie (n.n.: acesta e un răspuns la întrebarea mea, adică a uneia care nu cunoaște prea bine secretele acestui sport; profit de ocazie pentru a vă spune că am apreciat răbdarea cu care Cipri mi-a explicat tot ce nu știam, lucruri atât de bine cunoscute de împătimiții motoarelor, dar complet noi pentru mine). Într-un sezon competițional, sunt vreo șase-șapte etape, depinde de an. Punctezi în funcție de locul pe care îl obții, acele puncte se adună la final și se face clasamentul. Revenind la concursul de la Ditrău: am avut examen în ziua aceea, era ultimul din sesiunea de vară din anul II, și-am zis „hai că trece”, că era ușor. Aia a fost prima mea restanță! (n.n.: se amuză copios) Am plecat direct de la examen – era vineri dimineață, iar eu la ora două aveam start la Ditrău. Am dat examenul, nu l-am luat, am mers la Ditrău cu motorul, a început o ploaie torențială, am făcut un rezultat prost la prolog, locul 21 sau pe-acolo. A plouat torențial toată noaptea – ploaia influențează foarte mult sportul ăsta: traseul devine de cinci ori mai greu în pădure. Tata mi-a zis: „Vrei să-ți rupi oasele? Hai să mergem acasă!”. Eu: „Hai, mă, tati, tot am plătit taxa, hai să stăm să încerc să termin!” În ziua aceea, nu știu ce s-a întâmplat, am luat locul I. Și era concurență! Am luat locul I detașat, la clasa Expert, nu-mi explic cum… am avut o zi bună, deși plecasem de pe locul 21, am ajuns primul la finish. Nu-mi venea să cred! Tata era foarte bucuros… Într-o cursă din asta sunt mai multe check point-uri, puncte de verificare, ca să nu tai traseul. Dacă ratezi un check point, ai două ore penalizare. Când am terminat primul, la sfârșit, se uitau, că noi nu prea ne cunoșteam – „Ești sigur că n-ai ratat traseul? Ai toate check point-urile?” „Nu știu, cred că le am, uitați-vă!” Au verificat, erau toate. Am continuat, urma duminică, încă o zi, când am ieșit al doilea sau al treilea, nu mai știu, dar per total am ieșit pe locul II. A fost primul meu podium național. Și am fost foarte, foarte, foarte fericit! Iar tata, și mai fericit! S-a dus la un băiat, acolo: „Hei, ai o motocicletă nouă?”/ „Da, am pe stoc, pot să ți-o dau mâine.”/„Bine. Mâine vreau un motor nou!” L-am întrebat pe tata dacă e sigur, pentru că un motor nou costă mulți bani. Și mi-a zis că e sigur: „Dacă vrei să continui pe drumul ăsta, îți trebuie un motor performant!” Și atunci am avut primul motor nou, în 2018. Și asta m-a ambiționat mai mult, mai mult, mai mult…
– Promițătoare începuturi! Povestește-ne ce a urmat!
– De atunci am început să mă dau cu motorul astfel încât să zic că merg la antrenament. Atunci l-am cunoscut pe Zsolt Varga, din Odorhei (n.n. un rider despre care, cu siguranță, toți enduriștii au auzit, fiind unul dintre cei mai buni, cu rezultate bune în campionate naționale și internaționale), de la el am cumpărat motorul. Un tip cu multă experiență, se dădea la clasa PRO. Norocul a făcut ca el să aibă o prietenă din Sfântu Gheorghe, când venea la ea, în week-end, ziua venea la mine, să ne antrenăm. Și eu am învățat în anul acela foarte multe de la el, antrenându-ne împreună.
În următorul an, 2019, m-a chemat în echipa lui, Nordica Moto. Mi-a promis niște chestii, câteva sponsorizări, cu condiția să merg la toate etapele naționale. Și-am mers și am reușit să fac, per total, în 2019, un loc II național la clasa Expert. Și-am fost fericit!
– Așadar, vicecampion național la clasa Expert! Felicitări! Când ai trecut la clasa PRO?
– În mod normal, dacă ai un podium național, următorul an mai ai voie să concurezi la aceeași clasă. Dacă și atunci ești pe podium, automat, în anul următor, trebuie să treci la următoarea categorie. Eu puteam să mă mai dau la clasa Expert, ca să mai profit un pic de podium, dar am zis că, dacă trec la clasa PRO, atunci evoluez. Și era o provocare pentru mine. Și, în 2020, am concurat la clasa PRO. S-a schimbat total situația: traseele mult mai dificile, concurența mult mai mare, am intrat în clasa „băieților mari”, ca să zic așa. Eram printre cei mai tineri, cu Viorel Costin, băiatul pe care-l aveam ca model la început – el a fost campion național în 2019, n-am reușit să-l întrec, dar eram acolo…În 2020 și el a trecut la clasa PRO, după ce avusese mai multe podiumuri naționale. Așadar, eram amândoi printre cei mai tineri la clasa asta. În 2020, am reușit să-l bat pe Viorel, per total, în clasament. Să nu uit: la sfârșit de 2019, am primit o ofertă de nerefuzat de la Moto 24, un magazin cu specific din Brașov. Am vorbit cu Zsolt, de la Nordica Moto, în echipa căruia concurasem până atunci, care n-a avut nimic împotrivă. Deci, în 2020 urma să merg la toate etapele la clasa PRO, într-o nouă echipă, Moto 24, cei care sunt și sponsorii mei actuali. No…prima cursă mi s-a părut extrem de grea. Și următoarele, la fel. De exemplu, o cursă din 2020, tot în Hunedoara și asta n-o s-o uit niciodată: ploaie torențială toată cursa, într-o zi am mers 6 ore și jumătate pe motor, sâmbătă; doar apă, fără mâncare, prin ploaie; cam terminaseră aproape toți, eu rămăsesem prin pădure, se însera un pic; părinții erau la un botez, parcă, s-au agitat că „unde e? de ce nu vine?”, nu răspundeam la telefon, că n-aveam semnal…no, am ajuns la finish cu bine și-am terminat și cursa aia.
Per total, în 2020, am avut un loc 7 la general în clasamentul României. Pot să zic că am fost al șaptelea dintre români, la clasa PRO. (n.n.: intervine tatăl lui Cipri – „nu că poți să zici, așa a fost! și-ai lipsit la o etapă, că altfel erai pe locul 6.”) Da, am lipsit la o etapă și-mi lipsea un punct ca să fiu pe locul 6. Dar am fost mulțumit de evoluție și acum, în 2021, am avut vise mari. Din cauza unei accidentări stupide, fără legătură cu motocicleta, mi s-au cam spulberat. Eram în formă, m-am antrenat foarte mult la început de an, când încă era zăpadă. Din cauza acestei accidentări și a recuperării, am făcut pauză, am lipsit de la trei etape. Acum mi-am revenit, trag din greu, dar e foarte, foarte greu un podium la clasa PRO – băieții au experiență foarte multă, ei se dau cam din 2011 la PRO și asta înseamnă foarte mult. Au și curse internaționale terminate și iarăși, asta contează mult.
În sportul ăsta, toată lumea crede că te urci pe motocicletă și ea te duce unde vrei. Dar nu-i așa. Trebuie condiție fizică foarte bună, trebuie și pregătire în sală, pe lângă antrenamentul pe motor, având în vedere dificultatea traseelor. În filmările pe care le-ați tot văzut nu se poate observa, dar în realitate, dacă vedeți o cursă, vă mirați!
– În ce constă antrenamentul unui endurist care ia startul în probele unui campionat național?
– Trebuie să te dai cât mai des cu motorul. Cum fac eu? Iarna, în sală; pe motor deloc, că e zăpadă, nu poți. La sală trebuie să pui kilograme în plus, și mușchi și strat adipos, pentru că, în decursul anului competițional pierzi foarte mult. Când vine primăvara, antrenament pe motor. Cât mai des, cu atât mai bine. Și costisitor. Undeva la 4-5 zile pe săptămână. Într-o zi, un antrenament de două ore mers pe motor, adică motocicleta să meargă într-una, fără pauză. Noi suntem, aici în Covasna, o gașcă de împătimiți ai motoarelor, ieșim cât putem. Dar, când mergi cu motoarele cu gașca, nu prea se numește antrenament, pentru că trebuie să stai după unul, după altul. Și atunci am preferat să merg singur. E un pic riscant, dar încerc să merg chiar în ritmul de cursă, fără să opresc motorul, fără să mă opresc, să fie exact ca la concurs. E riscant, pentru că pot să cad, de exemplu, undeva unde nu-i semnal, în pădure. Sau mă pot întâlni cu animale sălbatice. În concluzie, cam așa e antrenamentul meu: două ore, de 4-5 ori pe săptămână. Mai e un aspect: mecanica la motocicletă. Asta o fac eu, cât pot, în afară de ce înseamnă suspensii. Pentru că e o muncă și asta, mereu se strică ceva… (n.n.: e momentul să vă spun că, în vara asta, Cipri a luat licența cu 10, susținând lucrarea cu tema „Aspecte privind evoluția motoarelor în 2 timpi și 4 timpi”; așadar, campionul nostru e și un inginer de nota 10). Revenind la antrenament: contează foarte mult să te antrenezi cu un om mai bun ca tine. Foarte mult contează. Și eu asta caut. Ideal e să mă antrenez cu băieții care sunt în fața mea în clasament, dar e mai greu – trebuie să mă duc la ei, în alte județe, asta implică cheltuieli de cazare, masă, plimbă motorul… Dar înveți de la ei.
– Ai pomenit mai înainte de animale sălbatice. Întâlniri cu ursul ai avut?
– Da, m-am întâlnit și m-am speriat. Tati îmi zice să nu mă tem, că ursul se sperie. Da’ nu se sperie, nu-i așa. Că eu, când mă antrenez, ajung aproape de el și nu-și dă seama ce e și stă și se uită. Îl claxonez, ambalez motorul, tot stă. Și, fiind singur, mi-era teamă. Dar n-am avut probleme cu urșii. Mi-aduc aminte că odată, mergeam în viteză și-am văzut un urs mare. Zic: „ei, un urs”. Nu m-am speriat, că nu eram singur. Am claxonat un pic, a fugit. M-am oprit pe loc să văd ce face, el s-a întors, cu fața spre mine și s-a oprit. Se uita. M-am gândit că ceva nu-i în regulă, că ursul ăsta prea mult stă. Și, dintr-o dată, cade ceva, ca un sac, din bradul de lângă mine, la nici trei metri. „Ce nevoia-i asta?” Un ursuleț micuț, care a fugit către mamă-sa…atunci mi-am dat seama că ursul ăla mare era de fapt ursoaică și-și aștepta puiul. Și am realizat că fusesem în pericol, între o ursoaică și puiul ei. Dar s-a terminat cu bine.
– Am tot auzit diverse discuții, prin toată țara, despre problemele pe care le-ar face motocicliștii în pădure, conflicte cu autorități locale sau silvicultori. Care e adevărul? Și care e situația în Covasna?
– S-a făcut un mic tam-tam național. E adevărat că unii motocicliști sunt mai obraznici și merg pe trasee turistice sau în rezervații naturale și nu prea e în regulă treaba asta. No, de-acolo pornesc discuțiile și ne bagă pe toți în aceeași oală. Se generalizează – motocicliștii strică trasee, poluează, tot ce-i rău. Aici, la noi, în Covasna, noi nu mergem pe trasee turistice. Au fost ceva discuții, cu Poliția, cu Jandarmeria, cu silvicultorii, dar încercăm să fim bine cu toți. Adică să ne-nțeleagă și ei pe noi că, până la urmă, practicăm un sport și trebuie să ne antrenăm. Nu stricăm pădurea, avem niște trasee și-atât, nu mergem pe traseele turistice. Trebuie să ajungem la un acord. De exemplu, noi nu mergem cu motorul în perioada de rut, când boncăne cerbii (pentru că ne-au rugat și respectăm asta) sau în perioada de împerechere a urșilor. Și circulăm în legalitate – avem documente în regulă, motoare înmatriculate, permis și tot ce trebuie.
– Nu știu eu multe despre acest sport, dar mi-e greu să cred că există motociclist fără accidentări. Tu cum stai la acest capitol?
– În 2019, am avut umărul stâng parțial dislocat (n.n.: intervine Constantin Furtună, tatăl lui Cipri – „Ei, parțial… i s-a dislocat și l-a pus el înapoi; o durere chinuitoare”) și, de atunci, am o sensibilitate, încă n-am fost operat, îl simt când împing motorul. Slavă Domnului, n-am avut ceva rupt și nici grav.
– Ești pe motor, în cursă, concurs național, traseu dificil prin pădure. La ce te gândești?
– La ce mă gândesc? Cum ar face Norbi aici…Văd o secțiune grea, văd o trasă, o rădăcină… cum le abordez? Norbi e campionul nostru național, un tip care întrece detașat locul II, un om care e talent și muncă și deja e în primii 20 din lume. Acum e la Sibiu, la Red Bull Romaniacs, cel mai dificil raliu hard enduro din lume, care ține 5 zile. Mă gândesc cum să abordez cât mai bine și să urc cât mai repede și să obosesc cât mai puțin. Cam asta-i ideea, când ajungi la o secțiune grea.
– Vorba tatălui tău: „nu vede și nu aude nimic altceva, decât traseul”. A avut dreptate. Spune-ne, te rog, care e secretul unui campion!
– Încă-l caut și eu… dar nu e niciun secret! E vorba de muncă, dedicare și perseverență, implicare maximă. Ăsta-i secretul! În același timp, partea financiară. Fără susținere financiară în sportul ăsta, e greu, e foarte greu. Nu se poate.
– Ce practici tu e un sport frumos, dar periculos; mergi cu viteză, pe trasee care, la prima vedere, par inaccesibile. Cum se împacă mama ta cu ideea? Nu are emoții, nu stă pe ghimpi până termini cursa?
– Nu mai stă! Doar la început își făcea griji. Acum, părinții au încredere în mine! Am zis că, dacă am trecut la clasa PRO, atunci trebuie să iau lucrurile mult mai în serios și să mă antrenez cât mai des, ca să nu risc; fiind antrenat, risc mai puțin și nu mă accidentez. Părinții mereu îmi zic: Să termini sănătos! În concurs, te încingi, vrei rezultat… dar te gândești că strici motorul; iei o trântă, te temperezi. Ideea e să nu cazi, să ai ritm…
Intervine tatăl lui Cipri: „Văzând că el muncește și se pregătește bine și nu riscă, avem încredere. Nu mai e un puști, știe ce face. Se antrenează bine, are condiție fizică excelentă – astea îi dau siguranță, poate să dețină controlul. Și nu merge peste limitele lui. Ar putea să meargă la risc, dar n-o face. Noi, părinții, avem încredere în el. Lăsându-l să se antreneze, alocând mult timp sportului, așa e în siguranță. Altfel, nu se poate. Facem tot posibilul, cât ne permitem, să aibă echipamente de înaltă calitate, o motocicletă bine echipată, pentru că asta te face să te simți în siguranță.”
– Îți mulțumesc, Ciprian Codruț Furtună, că m-ai făcut să înțeleg lucruri pe care nu le știam despre acest sport. În încheiere, mai am o întrebare: cum te-ai descrie, în trei cuvinte?
– Ambițios, harnic, tenace.
Vorbind cu Cipri, mi-am adus aminte de un text recomandat de un endurist, din care vă prezint un mic fragment: Enduristul intră seara în garaj numai să privească motocicleta şi rămâne acolo până ce somnul îi desparte. Enduristul, în clipele libere, repară sau unge motocicleta, îmbrăcat cu pulover de cașmir, porneşte motorul cu pantofii de sărbătoare şi schimbă cauciucul cu pantalonii cei albi. Enduristul este mereu în pragul divorţului sau al despărţirii; el îşi cheltuieşte toţi banii pe motocicletă, benzină, cauciucuri, piese de schimb şi nu mai rămâne nimic pentru cinema, restaurant sau discotecă. Și apoi, care femeie ar ieşi cu unul care miroase a benzină şi are puloverul, pantofii şi pantalonii în aşa hal? Enduristul nu trece peste alţii, ci se opreşte şi îi ajută, chiar dacă înjură în sinea lui uitându-se la ceas. Enduristul nu cade niciodată, a întârziat doar un pic pentru că i s-a oprit motorul sau pentru că a greşit drumul. Enduristul, duminica dimineaţa, se uită pe fereastră la norii joşi, la ceaţa cu ploaia măruntă şi, în timp ce toţi ceilalţi bodogănesc, el se gândeşte: „Wow! Ce teren o să fie azi”. Enduristul merge în garaj „pentru o jumătate de oră” şi stă acolo 5 ore să se ocupe de filtru, lanţ şi întreţinerea generală. Dacă la toate astea adăugați multă muncă, ore întregi de antrenament, determinare și perseverență, aveți portretul lui Ciprian Codruț Furtună.
Dragă Cipri, îți ținem pumnii să ajungi acolo unde îți dorești! Cu toate cursele terminate cu bine, cu toate oasele întregi! Să ai rezultate bune și sponsori care să creadă în tine și în capacitățile tale de-a învinge gravitația cu motorul! Baftă și curse fără ploaie!
Prof. drd. Florentina Teacă
