La sfârşitul veacului va avea loc epilogul cosmosului uman. Domnul va porunci arhanghelului să se coboare din cer şi să sune din trâmbiţa lui Dumnezeu pentru ziua judecăţii. Acum „cei morţi întru Hristos vor învia. După aceia, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (II Tes. 4, 16).
*
În cele prezentate, am încercat să arăt credinţa ortodoxă despre om şi valoarea absolută a sufletului său etern dată de Dumnezeu – Făcătorul său. Trupul său este numai îmbrăcămintea sufletului şi este muritor ca urmare a păcatului, dar va învia – ca şi Domnul Iisus – şi unit cu sufletul, va trăi în veci. Deci creştinul este al lui Dumnezeu fie că trăieşte în trup sau în afară de trup. Moartea nu schimbă nimic din fiinţa sa, este acelaşi în veci (Romani 14, 6).
*
Mi-am pus de atâtea ori întrebarea: oare materia, pământul, trupul pieritor, care putrezeşte, se va preface în cenuşă, să fie reprezentantul fiinţei noastre? El să fie purtătorul idealului nostru de ridicare prin cultură, mântuire şi sfinţire? El să fie motorul ideilor, forţă spre progres multilateral şi spiritual fiinţei noastre către veşnicie şi Dumnezeu, care ne cheamă la El? Absurd şi de necugetat!
*
De accea este o mare greşală şi rătăcire de la adevăr să spunem despre cei decedaţi că au trecut „în nefiinţă” când ei sunt vii şi au un suflet veşnic şi au luptat cu credinţă lupta cea bună şi aşteaptă să ia cununa dreptăţii (I Tim. 4, 8). Este o gravă impietate faţă de sufletul lor, poate credincios, să-i înfăţişăm lui Dumnezeu şi semenilor lor ca atei, ca unii care au făcut în zadar umbră pământului, că sunt şterşi din cartea vieţii, că n-au făcut nimic bun pentru ei şi pentru alţii. Facem păcat mare să-i izgonim din Biserica triumfătoare din cer, când ei, socotiţi „trecuţi în nefiinţă”, au conştiinţa trează că „noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm în cer” (Evrei 13, 14). În cazul când ei au dispărut fără urmă pe pământ şi în cer, nu mai are sens să-i pomenim la parastase.
*
În concluzie, vă îndemn – stimaţi citittori – să nu mai scrieţi despre cei decedaţi „au trecut în nefiinţă”, căci acest lucru îi degradează şi îi tulbură în veşnicia lor. Cinstiţi-le sufletul şi viaţa lor creştină, anunţându-i că cei decedaţi „au trecut la cele veşnice” sau „au trecut în eternitate”, „au trecut la Domnul”. Faceţi rugăciuni pentru iertarea păcatelor lor, căci sunt cele mai folositoare şi să le însoţiţi cu fapte de milostenie. Acestea le doresc şi le aşteaptă pentru viaţa lor în veci.
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
