Intelectual clujean, cercetător al vieții publice românești, autor a numeroase studii și lucrări, din care menționăm Mică Enciclopedie de mari valori ridicate dintre români, fost parlamentar, membru al Adunării Constituante, cu preocupări diverse, însă pasionat de istorie, Octavian Căpățînă oferă publicului volumul de față, Spiritul Europei alături de o cronologie, apărut la Editura Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, în 2017.
Având ca motto afirmația lui Karl Marx „Ignoranța este un demon care va juca în multe tragedii”, lucrarea este o călătorie fascinantă prin istoria Europei, o mini-enciclopedie istorică ce include atât fenomene istorice, cât şi culturale. 160 de pagini bogate în informații, 17 hărți istorico-geografice, câteva ilustrații, care acoperă o perioadă mare, din antichitate până în contemporaneitate. După cum notează autorul, în Cuvânt înainte, volumul se adresează „unui public european nou, deopotrivă dornic de cultură și de judecarea trecutului din perspectiva ideilor ce i-au însuflețit pe locuitorii bătrânului continent de-a lungul timpului.” Tot aici, Octavian Căpățînă mărturisește că „în prezenta lucrare, încercăm o istorie a Europei bazată pe idei și pe credințe care au înrâurit personalitățile istorice sau care au mânat masele la luptă. Și de aceea ideile și credințele religioase nu sunt escamotate, dar nici prezentate de pe poziții partizane. Iată o altfel de istorie a Europei! (…) Am inserat date relevante, mai puțin cunoscute și vehiculate, despre popoarele și ideile din estul Europei. Am propus multe noi interpretări, am legat fenomene identice, în cauze și efecte, ce nu se văzuseră împreună, am lovit în ignoranța multora.”
Autorul coboară în istoria Europei până în 509 î. Chr., data înființării Republicii romane. Uneori, firul enciclopediei lui Octavian Căpățînă nu urmărește o ordine cronologică a datelor istorice, ci, mai ales, o evoluție a ideilor și conceptelor culturale. Plecând din Antichitate, trece în revistă filozofi (Socrate, Democrit, Platon, Aristotel, Epicur) și ideile lor, explică fenomene istorice precum evanghelizarea, persecuțiile anticreștine, amintește de idei filozofice și creștine vechi și noi (gnosticismul, maniheismul, arianismul, donatismul, nestorianismul, monofizismul). Sub titulatura de ”O jumătate de mileniu de lupte pentru idei”, prezintă Conciliile de la Niceea, de la Constantinopol, de la Efes etc., aducând argumentul lui Constantin Noica, ”cultura creștină începe cu aceste concilii”. Lucrarea urmărește, în timp, traducerea Bibliei, începând cu traducerea Noului Testament în gotică în 383, până la prima traducere în norvegiană, în 1820, dar și primii sfinți, apostolii și martirii creștinismului.
Sunt prezentate, pe scurt, cruciadele, de la prima – 1096, până la cea condusă de Ludovic al IX-lea al Franței, 1270; dintre zecile de cruciade purtate de papalitate în numele ”adevăratei credințe”, doar șase au fost cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte, restul fiind războaie contra „ereticilor”. Nu lipsesc informațiile despre Inchiziție (episcopală -1184, pontificală – 1231, spaniolă – 1478)
La anul 1848, autorul notează primul genocid din Europa modernă: „maghiarofonii, care erau încă o minoritate nesemnificativă în partea de est a Imperiului Habsburgic, unde începuse de mai bine de o jumătate de secol „maghiarizarea cu bâta” a majorității româno-germano-slovace, văzuseră în anul 1848 o oportunitate politică; în Transilvania era „în viață” feudalismul cel mai primitiv, românul fiind la bunul plac al nobilului; pentru feudalii „revoluționari” de la Pesta, mișcarea de la 1848 era prilejul perfect pentru ștergerea individualității românești a Transilvaniei și pentru purificare etnică – războiul civil a fost soluția maghiară pentru exterminarea celor care nu doreau Unirea cu Ungaria sau nu acceptau maghiarizarea; sălbăticiile care au urmat, fără echivalent în Europa, s-au soldat cu cel puțin 50.000 de victime, din care 89,9% români, 6,7% germani și alte etnii, restul de 3,4% aparțineau ”trupelor revoluționare”, cum zice istoriografia maghiară, sau ”rebelilor”, după istoriografia austriacă.” Sunt apoi amintite genocidul sovietic (1917-1991), holodomor (genocidul prin înfometare din Republica sovietică ucraineeană și Transnistria- 1932-1933), primul genocid din Basarabia (1940-1941; arestarea, deportarea și asasinarea a peste 300.000 de români – 12,23 % din populație), și al doilea genocid din Basarabia (1944).
Un loc aparte este alocat pentru al doilea genocid din Transilvania (1940-1944): „Pe lângă holocaustul declanșat de național-socialiștii germani în Europa se detașează, printr-o cruzime asiatică de nedescris, genocidul la care s-a pretat Horthy în nord-vestul României și în Maramureșul istoric; mii de copii, femei însărcinate, bătrâni, pe lângă adulți, au fost asasinați numai pentru că nu erau maghiarizați, nu au acceptat maghiarizarea sau pentru că erau evrei; biserici și sinagogi au fost dărâmate și incendiate; preoți, intelectuali și țărani au fost expulzați; tineri fără instrucție militară au fost trimiși în linia întâi a frontului și împușcați pe la spate; un total provizoriu și limitat doar la nord-vestul României și Maramureșul istoric, aflate sub ocupație maghiară, adună 500.000 de români, evrei, slovaci, ruteni uciși direct sau indirect, prin trimitere pe frontul de est, în lagăre de muncă forțată și în lagăre de exterminare.” Spațiu amplu alocă autorul și Holocaustului din anii 1940-45 (evreii, dar și ceilalți ”indezirabili”, au fost concentrați în ghetouri, lagăre de muncă și de exterminare; după unele estimări, au fost până la 6 milioane de victime)
După cum spuneam, datele istorice prezentate în volumul de față nu sunt redate cronologic. Astfel că, după informațiile despre genocidele secolelor XIX-XX, autorul se întoarce la Renașterea din sec. XIV- XVII, fenomen istoric care s-a manifestat în literatură, arte plastice, filozofie politică, în conceptul de stat, în tehnică și știință, în explorarea noilor continente; amintește Războiul de o sută de ani (1337-1453), ciuma din anii 1348-1350 care a afectat nordul Italiei, Franța, sudul Angliei, țările germanice și Scandinavia, omorând milioane de oameni, circa o treime din populație, sau comerțul cu sclavi.
Autorul evidențiază, sub denumirea de „Zidul românesc”, între anii 1395 (lupta de la Rovine) și 1595, lupta antiotomană a domnitorilor români, datorită căreia Țările române nu au fost niciodată transformate în pașalâcuri, cum s-a întâmplat cu formațiunile statale din jur. Bineînțeles, nu putea să omită prima Unire a principatelor române, înfăptuită la 1600 de către Mihai Viteazul.
Volumul urmărește apoi geografia politică a statelor europene, traseul lor prin istorie, prezentând date importante, până la formarea statelor naționale. Se oferă spațiu mai amplu pentru cele două Războaie Mondiale, Revoluția Rusă, Rezistența din România (1945-1957), „mitul dictaturii proletariatului” ș.a. După 1989, analizează „moartea comunismului”, apariția a noi state pe harta Europei (statele baltice, Ucraina, Belarus, Moldova, republicile caucaziene și cele din Asia Centrală), despărțirea Cehoslovaciei, scindarea sângeroasă a Iugoslaviei, lupta Moldovei pentru integritate, situația Crimeei ș.a.
Concluzia autorului, prezentată pe ultima pagină a lucrării de față, este formulată astfel: „Spiritul creator a contat și a singularizat Europa în lume. Dar lumea nu a stat și nu stă pe loc. Strict cultural, Europa de azi, nu doar a oamenilor de rând, ci cea a liderilor politici, este ignorantă. Nu doar că e ignorantă în ceea ce privește spiritul Europei, e ignorantă chiar și în materie de simplă istorie. Ignoranța maselor este doar deranjantă, pe când ignoranța liderilor politici, ascunsă de o spoială, a fost și este plină de profunde consecințe negative. Ignoranța liderilor politici din Europa are un sprijin puternic în suficiența istoricilor și cronologilor occidentali. Spoiala de modernism, numită corectitudine politică, vine la liderii actuali din „convingeri” fără baze solide în știință”
Volumul Spiritul Europei alături de o cronologie denotă o muncă susținută și riguroasă a autorului Octavian Căpățînă. Redactat într-o perspectivă enciclopedică și având un vocabular accesibil, lucrarea se adresează nu doar cercetătorilor avizați, ci unui public larg, fiind mai mult decât o „carte de istorie”, respectiv un adevărat „îndreptar de cultură generală.”
Prof. Florentina Teacă
