Se împlinesc astăzi 115 ani de la nașterea poetului temnițelor, Radu Gyr ( Radu Demetrescu).
,,Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunțările la vis”.
Înălțătoare îndemnuri! Îndemnuri de căpătâi pentru românii care își iubesc neamul și țara. Care nu sunt interesați strict de bunăstarea lor personală ci conștientizează că au o datorie față de neamul lor, față de țara lor. Doar așa se poate asigura continuitatea unui popor, mai ales a unui popor multimilenar și dârz.
Poetul s-a născut în 1905 la Câmpulung Muscel. Scrie versuri de la vârsta de 10 ani iar la 14 ani apare cu poemul „În munți”.
A fost conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București, la profesorul Mihail Dragomirescu. A semnat volume de poezii, studii critice, recenzii și eseuri literare, cronici dramatice, traduceri din Goethe, Baudelaire, Verlaine. Publică mai multe volume, precum Cerbul de lumină, Cununi uscate, Corabia cu tufănici, Poeme de război, Balade.
Potrivit unui material din publicația Lumina, „în 1937 a fost închis prima oară în lagărele din timpul dictaturii carliste. În 1941 a fost condamnat la 12 ani închisoare corecțională, sub Antonescu. Apoi a fost trimis forțat pe front într-o unitate activă, iar după aceasta, din nou arestat, dus în penitenciarul Brașov, eliberat și trimis din nou pe front. Între 1942 și 1943 a fost dus în lagărul de la Târgu-Jiu, iar în 1944, condamnat cu tot lotul ziariștilor la 12 ani de detenție riguroasă. Când ar fi beneficiat de un decret de grațiere, i s-a deschis un nou proces la Tribunalul Militar Regional, o reeditare a procesului din 1941 din timpul lui Antonescu, și abia în 1956 a fost eliberat.
La scurt timp a fost din nou arestat, iar în 1958 a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică, capăt de acuzare fiind poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”. A fost eliberat în 1964. A murit la 29 aprilie 1975, cu sufletul împăcat, iertându-i pe cei care l-au făcut să sufere”.
Sute de poezii a compus Radu Gyr în anii de detenție, poezii care au fost suport moral pentru deținuți.
CREZ
Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl ziditorul,
dar mai cred și-n neamul meu,
înfrățit cu dorul.
Cred în sfinți, dar și-n voinici,
cred în flori și-n cremeni,
căci tăcuții mucenici
cu haiducii-s gemeni.
Dar mai cred că într-o zi,
aspru, din furtună,
neamul meu se va trezi
cu securea-n mână.
Și-atunci ierte Cel din cer
liftele spurcate,
căci prin sânge și prin fier
ne-om croi dreptate.
Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl ziditorul,
ce-a-nfrățit în neamul meu
sfântul crez cu dorul!
.
IISUS ÎN CELULĂ
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
Și-L făcea mai înalt și mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veștminte
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.
Uimit am sărit de sub pătura sură:
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
Și mi-a făcut semn ca să tac.
S-a așezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
Parcă purtase lanțuri cândva.
Oftând și-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui, vărgi.
Părea celula munte, părea Căpățână
Și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mână
Și-am adormit o mie de ani…
Când m-am deșteptat din afunda genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
Numai Iisus nu era nicăiri…
Am întins brațele; nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns !
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
Cu sulița lor m-au străpuns…
– Unde ești, Doamne ? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui…
M-am pipăit… și pe mâinile mele,
Am găsit urmele cuielor Lui.
ÎNDEMN LA LUPTĂ
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un brat răpus ?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?
Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrangeri,
sunt renunțările la vis.
A MAI MURIT ÎNCĂ UNUL
A mai murit încă unul –
cu foamea pe față,
cu ochii de ceață,
cu mâini ca tutunul.
A mai murit încă unul
din nemernica gloată
care pe rând se gată.
Unul câte unul.
Trei, șase, opt, zece …
A mai murit un mișel.
Ce bine de el
că-i liber să plece!
Azi n-o să-l mai frigă
în vise de fiere
nici trup de muiere
și nici mămăligă.
Ah, Domnul, prea-bunul,
îl mângâie foarte.
Tovarăși de moarte,
poftim încă unul!
Lăsați-l să plece!
Nu spuneți o vorbă!
Ne lasă o ciorbă
și-o pâine rece.
