Părintele Nicolae (Nicu-Aurelian Steinhardt: numele la naștere) a trăit aproape un deceniu ca monah în Mănăstirea Rohia, din 1980 până la moartea sa petrecută în martie 1989.„Monahul Nicolae Delarohia a scris și a vorbit mult credincioșilor, care se adunau în duminici și sărbători acolo – la Rohia – în acel miraculos loc din Maramureș. Atmosfera acestui loc la transfigurat, l-a transformat într-un adevărat apostol, într-un credincios desăvârșit, într-un filosof real, care nu este numai al cuvântului, ci și al faptei, al trăirilor spirituale, pe care nu le cunoaște decât cel care are îndrăzneala să se lepede de sine și să îmbrace haina pe care odinioară au purtat-o marii eroi ai vieții spirituale.
După ce a îmbrăcat haina de monah ortodox, tot ce a scris și a publicat Părintele Nicolae Steinhardt (în presa teologică sau literară) poartă amprenta autenticului, întemeiat pe Cuvântul revelat de Dumnezeu”, nota Episcopul Maramureșului și Sătmarului, Justinian Chira (1990-2016), în Cuvânt la ediția din 1992 a volumului „Dăruind vei dobândi””.
Părintele Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă București.
Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, conducea o mică fabrică de cherestea; în primul război mondial, ca ofițer în armata română, a fost rănit la Mărășești. A fost decorat cu ordine și medalii, printre care „Virtutea militară”.
„Are orice om câte o uliță a copilăriei. (Ciutură ce cumpănește în anii începutului păcatului strămoșesc.). A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atât de oarecare, între Capra și Fundeni – și-n curtea fără capăt a unei fabrici de Cherestea, poate industria cea mai curată, adânc pătrunsă de mirosul lemnului tăiat și al rumegușului”, rememorează Nicolae Steinhard în „Jurnalul fericirii”.
Clasele primare le-a urmat în particular și la școala „Clemența’” din București (1918-1922), iar liceul la „Spiru Haret” (1922-1929).
Potrivit propriilor sale note, la liceu a fost singurul dintre patru elevi israeliți care nu a venit cu certificat de la rabin ci a învățat religia creștină.
Licențiat al Facultății de Drept a Universității din București (1934), tot aici și-a luat și doctoratul, în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului a continuat studiile la Paris și în Anglia.
A fost avocat în Baroul Ilfov (1934-1948), funcționar la diverse întreprinderi și instituții (1949-1959), muncitor necalificat (1964-1969). În ianuarie 1960 a fost arestat.
Referindu-se la împrejurările care au dus la arestare, Părintele Nicolae spunea în notele sale că s-a împăcat greu cu regimul introdus în 1947. A suferit alături de atâția alții, a fost dat afară din casă și barou și a dus-o foarte greu din punct de vedere material și sufletesc.
În anul 1959 grupul de prieteni pe care îl avea de câțiva ani a început să fie arestat, și Nicolae Steinhardt a fost chemat la Securitate, unde i s-a cerut să fie martor al acuzării și i s-a pus în vedere că, dacă refuză, va fi arestat și implicat în ‘lotul intelectualilor mistico-legionar’.
Îndemnat cu putere de tatăl său, chiar certat pentru așa zisa sa nehotărâre, a refuzat să fie martor al acuzării; a fost arestat și judecat în cadrul „lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” și condamnat la 12 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.
A fost eliberat în anul 1964, după peregrinări prin închisorile Jilava și Gherla.
La 15 martie 1960 a fost botezat ortodox în camera 18, de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu. Părintele Mina a ținut să dea botezului acestuia, un caracter ecumenic și i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoți greco-catolici, aflați în celulă, spune Părintele Nicolae.
Două decenii mai târziu, în 1980, a primit haina monahală, fiind călugărit de arhiepiscopul Teofil Herineanu. Monahul Nicolae Steinhardt își va petrece ultimii nouă ani la Mănăstirea de la Rohia, din Maramureș, unde a avut ascultarea de bibliotecar.
Părintele Nicolae Steinhardt este autorul volumului „Jurnalul fericirii” – „una din primele zece cărți ale deceniului de după 1989. Prin ea, Steinhardt a intrat în programa școlară și în atenția facultăților de litere”, menționează ‘Dicționarul scriitorilor români’.
Debutul său literar a avut loc în ‘Revista burgheză’ (1934). A colaborat cu articole și eseuri la ‘Revista Fundațiilor Regale’, ‘Universul literar’, ‘Victoria’, ‘Libertatea’, ‘Tribuna poporului’, ‘Secolul 20’, ‘Convorbiri literare’, ‘Viața Românească’, ‘Revista de istorie și teorie literară’, ‘Ethos’ (Paris) etc. Debut editorial a avut loc în 1934, cu volumul ‘În genul… tinerilor’, semnat cu pseud. Anthistius.
Este autor al mai multor volume de eseuri: ‘Între viață și cărți’ (1976), ‘Incertitudini literare’ (1980), ‘Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului’ (1982), ‘Critică la persoana întîi’ (1983), ‘Escale în timp și spațiu sau Dincoace și dincolo de texte’ (1987), ‘Prin alții spre sine’ (1988). A tradus din Alain, Anderson, Barlow, Kipling ș.a. A primit Premiul de critică al Asociație Scriitorilor din București pe 1980.
”A scris despre literatură, artă, morală, istorie și religie; despre scriitorii vechi și noi, români sau străini; era competent în teologie, deși fără studii speciale, ca și în teatru și muzică. Informația lui Steinhardt este uriașă. El pare a ști totul despre toate. O memorie excepțională îi furnizează, în orice clipă, ori de câte ori are nevoie, datele necesare și îi permite să facă orice conexiune dorește (…) Stilistic, Steinhardt este volubil până la contagiune, stăpân pe o limbă română foarte personală, în care arhaismele fac casă bună cu neologismele sau cuvintele cele mai recente, iar topica mlădiază fraza după reguli numai de el știute. O limbă ‘înțeleaptă’, îți vine să spui, cu un eminescianism, chiar dacă nu numaidecât și veche, după cum arătam. Cultura acestei limbi este la fel de frapantă ca și cultura, în general, a eseistului”, notează „Dicționarul scriitorilor români”, 2002.
S-a stins din viață la 30 martie 1989. După moartea sa, chilia în care a viețuit ca monah a fost amenajată ca un mic muzeu, în care să se păstreze lucrurile sale personale: manuscrise, cărți, icoane, tablouri, precum și mobilierul.
„Părintele Nicolae Steinhardt, îmbrăcat în toată ținuta monahală, cu camilafca pe cap, cu mâinile așezate frumos pe piept, ținând crucea și metaniile de călugărie – așa cum și-a dorit, așa cum i-a plăcut să le poarte de când a îmbrăcat haina monahală – parcă doarme liniștit. Niciodată nu am văzut un mort cu chipul atât de viu, așa de senin, atât de atrăgător. Trupul Părintelui Nicolae nu avea aspect de cadavru, ci părea să fie al unui om adormit într-un somn ușor, din care stă gata să se trezească. Mă uitam la față, genele ce erau închise parcă erau gata să se deschidă, omul fiind treaz.”- din însemnările Episcopului Maramureșului și Sătmarului (1990-2016), Justinian Chira, care a condus slujba înmormântării Părintelui Nicolae.
Mitropolia Clujului a readus în discuție și a analizat propunerea de canonizare a Părintelui Nicolae Steinhardt.
Ierarhii din Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului s-au întrunit, la 10 februarie 2026, în ședință de lucru, la reședința mitropolitană din Cluj-Napoca, sub președinția Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.
La ședință au participat și ceilalți membri ai Sinodului Mitropolitan: Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, Preasfințitul Părinte Samuel Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, și Preasfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul, Arhiereul-vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului.
În cadrul întâlnirii printre subiectele aflate pe ordinea de zi s-a numărat și readucerea în discuție și analizarea propunerii de canonizare a părintelui Nicolae Steinhardt, cunoscut ca „Monahul Nicolae Delarohia”. (surse: „Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt, Editura Mănăstirii Rohia, 2005; „Dicționarul General al Literaturii Române” – Editura Univers Enciclopedic, București, 2007; https://mitropolia-clujului.ro)
AGERPRES
