Data de  24 februarie are o dublă semnificaţie, una laică şi alta religioasă.  Astăzi spiritualitatea populară autohtonă consemnează Ziua de Dragobete   un persoanaj neoaş, Zeu al tinereţii şi  dragostei în Pantheonul românesc, în vreme ce Biserica strămoşească prăznuieşte găsirea Capului Sf. Ioan Botezătorul.

 

Credincioșii  cinstesc Întâia și a Doua Aflare a Capului Sf. Ioan Botezătorul

 

Așadar, în ziua de 24 Făurar creştinii ortodocşi sărbătoresc Întâia și a Doua Aflare a Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezatorul. Precizăm că de fapt au fost trei  etape distincte  ale găsirii şi regăsirii Capului lui Ioan Botezătorul. Multe peripeţii şi întâmplări incredibile legate de ascunderea, descoperirea, mutarea, din nou dosirea preţioasei rămăşiţe pământeşti a Sfântului, au făcut ca  amintita relicvă să devină una dintre importantele  moaşte ale Bisericii.

            

În calendarul religios sunt rânduite două dăţi  pentru a fi prăznuite  minunatele întâmplări  ale  recuperării Capului Sfântului, ce fusese ascuns vreme de sute de ani în diferite locuri tainice, despre care doar puţini iniţiaţi aveau cunoştinţă. Prima pomenire se săvârşeşte în fiecare an pe 24 februarie, când se cinstesc Întâia şi a Doua Aflare a Capului Sfâtului Ioan Botezatorul,  iar cea de-a Treia Aflare, în data de 25 mai.

 

                                 Dragobete versus Valentine’s Day

 

După mult mai modernul Valentine’s Day omagiat pe 14 februarie, a venit rândul  cinstirii simbolului dragostei  românilor – Dragobetele. 

      Numele  personajului amintit  are o provenienţă interesantă,  prea puţin mediatizată până mai anii trecuţi. El conţine elementul lexical „drag” şi sufixul „bete” având o vechime greu de precizat, etimologia apelativului fiind încă incertă.   Unele surse afirmă că acest  Zeu al dragostei ar fi fost cinstit încă de pe vremea  lui…Burebista!  Dacii îl socoteau pe Dragobete o divinitatea specială ce patrona dragostea, afecţiunea şi jurămintele de amor ale pământenilor, dar ocrotea şi fiinţele necuvântătoare.

O  ipoteză plauziblă se referă la faptul   ca Dragobete ar putea proveni din slava veche, „Dragu biti” însemnând  „A-i fi drag cuiva”. Am aflat şi de varianta potrivit căreia numele  derivă  din cuvintele dacice „Trago” („Ţap”) şi „Pede”  („Picioare”).  Se ştie că ţapul simbolizează puterea de procreare,  fecunditatea.   Cu timpul  „Trago” s-a metamorfozat în…„Drago”, iar „Pede” în  „Bete” (cum se numesc în popor cingătorile înguste din material textil).

Prof. Ioan Paler, cunoscut culegatori de folclor din Vâlcele ne spunea că  pe la sfârşitul  secolului al XIX-lea au fost descoperite  şi alte denumiri pentru această sărbătoare  populară, precum  „Sântion de februarie”, „Dragostitele” ori „Cap de primavară”, anticipând venirea Mărţişorului.

 

„Logodnicul păsărilor”

În  unele povestiri populare  Dragobetele este numit  Zeu al dragostei, fiind socotit  şi Logodnicul păsărilor. Aceasta întrucât  oficiază  în mod simbolic „nunta” în cer a înaripatelor care n-au plecat în ţările calde. Păsările care rămân aici peste iarnă  se  adună  şi  îşi caută parteneri  pentru împerechere, după care trec la construirea cuiburilor. Se întâmplă, totuşi, ca unele zburătoare să rămână singure şi în acest caz  rămân cel puţin un

an  solitare.

Dragobetele este pentru români nu doar un ocotitor al necuvântătoarelor  cerului, ci mai ales o Divinitate a iubirii pământene. Lumea satului îl evoca odinioară  spre finele lui Făurar ca pe un personaj cu totul special, plăcut la vedere, iubăreţ, numit şi Năvalnicul, fiindcă una-două cucerea inimile fetelor.

Imaginaţia colectivă îl prezenta  ca pe  un flăcău  chipeş, înalt, cu trăsături perfecte,  cuceritor înnăscut. Tânărul vrăjea  fecioarelor, înfierbânta chiar şi minţile şi inimile  nevestelor proaspăt căsătorite, care toate oftau  dorul lui. De unde şi vorba, „D

ragobetele sminteşte fetele”.

Ziua  de astăzi este privită cu bucurie  din punct de vedere sentimental, deoarece anticipează primăvara – anotimpul cel mai frumos ce stă să vină.  Mitologia populară românească i-a asigurat un loc distinct acestui Cupidon de prin părţile locului, simbol al tinereţii şi pasiunii năvalnice.

Un simbol al iubirii există în toate culturile,  în mitologia  greacă  s-a numit Eros,  respectiv Cupidon sau Amor – în mitologia romană, termeni rămaşi până în ziua de azi.

   

Leacuri si vrăji

Odinioară tinerii mai puțin norcoși în dragoste își doreau să afle vreun farmec, vreo plantă, floare sau vreun descântec anume, care să-l ajute să cucerească inima persoanei   iubite. Numai că  nu pe aceste căi  trebuie acționat, întrucât sfaturile înțelepte ale bătrânilor spun că ar trebui sa reflectam la cateva aspecte desprinse din marea Carte a iubirii, care arată că  folosirea leacurilor de dragoste pentru a înfrânge vointa partenerului, silindu-l să se îndrăgostească, reprezintă un mare păcat.

Un elixir poate face, intr-adevar, ca cineva   neștiutor  să fie cuprins pe neasteptate de flacăra iubirii pentru  o persoană la care ține, dar  mai târziu va realiza   că înflăcărarea neașteptată  nu  a pornit  din inima.

Dragostea adevarată înseamnă mai mult decât starea de euforie și excitație  provocate artificial  de forța secretă a unor leacuri. Ea are nevoie de bucurie, emoție, tandrețe, confidență, încredere.  Atunci când doua suflete devin pereche, când sentimentele care îi animă pe îndragostiți sunt curate și adevarate, ritualurile de intensificare a iubirii devin un ”condiment” salutar.

 

Obiceiuri străvechi

 

Să evocăm câteva obiceiuri  interesante legate de 24 februarie.   Fetele de măritat care doreau să arate frumoase trebuiau să se spele dimineaţa pe faţă  cu apa provenită din zapada topită. Dacă era cald şi se desprimăvărase mai timpuriu, clătirea feţei se cerea făcută cu roua de pe frunze – „lacrima zânelor”.  Astfel,  deveneau şi ele delicate, graţioase, găsindu-şi mai uşor alesul inimii.

După aceia se îmbrăcau frumos şi-şi dădeau întâlnire cu persoana iubită. Împreună cu alţi tineri mergeau în pădure să caute ghiocei, eventual şi viorele, pe care le puneau acasă la icoană. Fetele  mai superstiţioase, care nu aveau încă un prieten, aşezau aceste flori sub pernă şi făceau  apoi descântece de dragoste.

 

Femeile  tinere  trebuiau să atingă pe umăr un bărbat din alt sat, nimic mai mult, pentru a rămâne drăgăstoase tot anul. Gospodinele hrăneau din belşug în această zi orătăniile din bătătură, punând grăunţe şi pasărilor cerului,  existând interdicţia ca nici o vietate să nu fie sacrificată de Dragobete.

Cu alte cubinte, Sărbătoarea îndrăgostiţilor trebuie să însemne, dragi iubitori ai tradiţiilor străbune româneşti,  puritate, sentimente nobile, gingăşie. Aşa cum misteriosul Dragobete a înţeles mereu să  patroneze şi să încurajeze Iubirea.

                                                                                                   Horia C. Deliu

 

 

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail