Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Antiromânismul întregii noastre clase politice
Nici sub comunişti n-am dus-o bine, dar de un lucru eram siguri. Ţara era Ţară, iar de securitatea şi apărarea integrităţii ei se ocupau în mod deosebit. Cu toate că riscam atunci o globalizare, pentru că filosofia comunistă vorbea despre aşa ceva (să nu uităm de celebrele lozinci „Proletari din toate ţările uniţi-vă” şi „Comuniştii nu au patrie”, ambele cuprinse în Manifestul Partidului Comunist al lui Marx), lucru acesta n-a avut loc. Din contră, cu toată frăţietatea declarată, în cele din urmă, fiecare partid ţinea cu sfinţenie la ţara lui, după principiul „frate, frate, brânza-i pe bani”. Ca atare, dragostea de patrie era cultivată şi întreţinută cu grijă în oricare dintre ţările comuniste, iar din acest punct de vedere românii au excelat. Nu întâmplător, şi se ştie foarte bine acest lucru, trădarea de patrie era considerată cea mai gravă infracţiune şi era pedepsită ca atare.
După decembrie 1989, primul lucru aruncat la lada de gunoi a istoriei a fost tocmai grija faţă de soarta ţării şi a naţiunii. Deschiderea necondiţionată a graniţelor a constituit semnalul că România a fost pusă la discreţia tuturor celor interesaţi, şi din aceştia n-au fost puţini. Aşa-zisa nouă clasă politică n-a mai reconsiderat nici una dintre barierele de apărare, şi primele lucruri pe care le-a consimţit că pot fi scoase la mezat, împingându-le în derizoriu, au fost patriotismul, naţionalismul, dragostea de ţară, de cultură şi de tradiţii ale neamului, valori perene şi extrem de profunde ce dau identitatea fiecărui popor. Lepădându-se de ele ca de nişte haine vechi şi ponosite, au văduvit, astfel, ţara de anticorpii care să-i apere imunitatea.
Lipsită de cordoanele sanitare şi de apărare amintite, societatea românească a devenit atât de vulnerabilă încât ea poate fi foarte bine destructurată sau chiar distrusă de orice agresiune, atât din interior cât şi din exterior. Pentru că, încă, nu s-a încumetat nimeni din afară să ne atace, la modul cel mai serios, aşa cum sunt pe cale ruşii să procedeze cu ucrainenii, de acest lucru au grijă partidele, care în momentul când ajung la putere excelează în inabilitatea de a forma coaliţii menite să declanşeze acele boli autoimune, cu rolul de a distruge ţara şi naţiunea din interior. Neavând, cum se spune, nici un Dumnezeu, adică ideologii şi programe distincte, linii trasate clar, găştile de partid se combină între ele, în mod cu totul întâmplător, instinctiv şi fără nici un discernământ, după principii ce domină regnul animal, formând alianţe contra naturii, care apoi, la scurtă vreme se destramă. Cel care rămâne totuşi la putere şi pentru a supravieţui acolo sus, apelează, după, aceleaşi tipicuri proaste la cel pe care-l întâlneşte primul în cale, şi aceasta este, de regulă, nelipsita UDMR, care, se ştie, încă de la înfiinţarea ei, din 25 decembrie 1989, are înscris ca obiectiv fundamental în programul ei, dezmembrarea României, „operă” la care trudeşte cu sârg de atâta vreme. Lucru nu numai enunţat, ci şi dovedit apoi, pas cu pas, prin acţiunile întreprinse în toţi aceşti ani. Aşa au procedat absolut cu toţii, începând cu FSN-ul lui Iliescu şi Petre Roman, cu PDSR şi PSD-ul lui Adrian Năstase, cu PNŢCD-ul lui Ciorbea, cu PNL-ul lui Tăriceanu, PDL-ul lui Boc şi din nou, cu PSD-ul lui Ponta. Nu întâmplător UDMR a devenit formaţiunea care a dominat cel mai mult scena politică românească, punându-şi de fiecare dată amprenta otrăvită pe nefastul destin al ţării pe care o vrea ştearsă de pe hartă. Este de-a dreptul dement să crezi că poţi asigura stabilitate şi construi un viitor strălucit şi prosper propriului tău popor, aliindu-te într-o astfel de operă cu cel care doreşte spulberarea ta, ca naţiune. O astfel de alegere te pune de la bun început în afara firescului, a normalului. Orbiţi de dorinţa de accedere la putere şi apoi de menţinerea ei, absolut toţi liderii formaţiunilor politice româneşti au sfidat aceste realităţi, făcând paşi care nu trebuiau făcuţi Au dat din al ţării, umilindu-şi propria naţiune numai ca să le fie bine lor. Astfel în aceşti 24 de ani, extrem de grei pentru ţară, hungarismul, cu cohorta sa de consecinţe nefaste, a pătruns adânc în fibra societăţii româneşti, atacându-i şi afectându-i chiar şi ADN-ul. Transilvania, adevărata inimă a ţării, a ajun deopotrivă victimă şi monedă de schimb în mizerabilul lor poker politic. Iar atunci când inima este afectată, suferă întregul organism. De aceea România de azi nu mai este nici pe departe România de ieri. Nici cea de după Marea Unire, de la 1918, şi nici cea pe care ne-au lăsat-o comuniştii. Este un organism amorf, dezlânat şi neputincios, ajuns pe masa de disecţie, la îndemâna oricăruia care vrea să se înfrupte din el. Unde în lume şi la ce popor se mai întâlneşte o politică atât de imbecilă încât, ca partid, să guvernezi cu duşmanul propriului tău popor, mimând astfel că slujeşti interesele acestuia. Ce fel de lider poţi fi dacă nu reuşeşti să găseşti resursele reparatorii necesare, în sânul conaţionalilor tăi, pentru a închide breşe şi a duce la bun sfârşit mandatul guvernării? Se bate atâta monedă pe aşa-zisa seriozitate a liderilor UDMR, ca parteneri de guvernare. Un asemenea comportament este firesc din partea lor pentru că, pe lângă faptul că o duc bine pe spinarea românilor şi a propriilor conaţionali, aceştia urmăresc ţeluri înalte în implementarea hungarismului pe pământ românesc, pe când ai noştri lideri urmăresc doar satisfacerea trebuinţelor imediate, de avere şi mărire, cu orice preţ, sacrificând până la limita dezintegrării interesului naţional.
Evident, nimeni dintre noi n-am avea ceva împotriva maghiarilor, că ne conduc ţara, dacă ai noştri nu sunt capabili, dacă nu le-am cunoaşte faptele şi intenţiile, dacă n-am vedea cu ochii noştri cum în aceşti 24 de ani, echilibrul între majoritate şi minoritate s-a depreciat alarmant, prin ofensiva nemaiîntâlnită a hungarismului. Primul care a deschis larg porţile acestuia a fost chiar liderul PSD din deceniul trecut, Adrian Năstase, care a oferit cu o generozitate de neînchipuit minorităţii maghiare drepturi şi privilegii de neimaginat (Legi antiromâneşti, statui provocatoare, bilingvism pretutindeni, şcoli separate, etc), dar nici cei care i-au urmat la guvernare după 2004 nu s-au lăsat mai prejos. Iar Ponta şi-a propus să-i întreacă pe toţi. Marele necaz este că, cu sau fără sprijinul UDMR, guvernele vin şi pleacă, după ele se cam alege praful, susţinerile acordate nu mai fac doi bani, pe când favorurile oferite minorităţii maghiare şi scrise în legi şi protocoale, rămân implementate. Iar dacă în 24 de ani prin atâtea cedări s-a ajuns ca hungarismul să sufoce românismul, la el acasă, ce va fi peste alţi douăzeci de ani, dacă lucrurile vor merge în continuare aşa?
Dacă liderii acestor partide, care ocazional guvernează ţara, s-ar gândi la destinul ei şi nu la al lor personal, ar judeca altfel lucrurile. Pentru că tot sunt parte a societăţii româneşti, nimeni n-ar fi împotriva participării maghiarilor la guvernare, dar într-un parteneriat corect, dezgolit de patina hungarismului, cu contribuţii concrete la consolidarea statului român, care e şi al lor, şi nu la dezintegrarea lui. La drept vorbind, bunul simţ civic ar trebui să le impună o limită în escaladarea unor pretenţii absurde. Aşa de pildă, apreciem că i-au obligat pe guvernanţii PSD-işti să-şi mai întoarcă privirea şi spre enigmatica autostradă Transilvania, dar nu putem fi de acord cu absurdele lor provocări, cum sunt marşurile preconizate, manifestările cu tentă antiromânească, arborarea de drapele, şi altele, care duc la tensiuni şi la înstrăinarea unei comunităţi de alta.
Hotărât să satisfacă până la ultima centimă toate doleanţele UDMR, contra unui pumn de voturi, PSD, în frunte cu liderul său Ponta, nu numai că aduce ofensă românismului căruia îi mai dă un bobârnac, dar pe termen lung sapă la temelia acestei ţări, pe care cu atâta generozitate o pune la dispoziţia celor care folosesc prilejul guvernării pentru a slăbi statalitatea românească. Da, odată cu această inconştientă decizie, domnul Victor Ponta aduce un deserviciu inimaginabil propriei sale formaţiuni politice, pe care o obligă la un cost uriaş în privinţa imaginii şi popularităţii. Se mai întreabă cineva de ce PSD n-are priză la românii ardeleni?
Dacă până acum lucrurile au stat în coadă de peşte, din acest moment, cei peste 5 milioane de români ardeleni îl asigură pe dl Ponta că bătălia pentru preşedinţia României se câştigă în Ardeal. Aşa, de altfel, cum s-a întâmplat şi până acum. Dar domnul Ponta şi ai săi mai aduce un imens prejudiciu acestei ţări. Prin măsurile luate el dă apă la moară separatiştilor români ardeleni, coagulaţi în jurul lui Sabin Gherman, cel care de mult s-a săturat de România, şi căruia încep să-i dea dreptate, pentru că Ardealul nu poate fi la infinit bătaia de joc a unor dâmboviţeni fără scrupule. În ce-i priveşte pe separatiştii maghiari, domnii Ponta şi Sârbu le sunt de un ajutor nepreţuit, pentru finalizarea cunoscutului lor obiectiv:desprinderea Ardealului. „Operă” la care se raliază tot mai mulţi români, inclusiv cei care au deja dublă cetăţenie. Frumos lucrat, domnule Ponta!(05.03.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
