Dintr-un document emis la 17 noiembrie 1849, din Coşeni, aflăm că, „Prin hotărârea nr. 967, din data de 13 a acestei luni, se dispune ca Dragomir Mihai din Lisnău, urmărit pentru instigare, imediat ce va fi observat să fie prins şi arestat deoarece în timpul revoluției a instigat poporul declarând că el este delegat din partea revoluționarilor români”.
În „pomelnicul martirilor români de la 1848-1849”, întocmit de A. P. Alexi şi publicat în revista Transilvania de la Sibiu, în 1871, figurează şi „1 bărbat ucis de insurgenți în mod barbar”, în martie 1849, în Ozun.
Protopopul din Brețcu, Petru Pop, trimis de Direcția Școalelor din Sibiu, la Sf. Gheorghe, în data de 14 noiembrie 1849, să cerceteze cazul răposatului paroh G. Popovici şi al învățătorului Ioan Popovici, „când, cum şi în ce chip au murit în anul 1848 pe la octombrie, dar cei care cunoşteau împrejurările morții dascălului, terorizați, înfricoşați, răspundeau, n-am văzut, n-am auzit.”
O parte dintre constatările făcute de Petru Pop cu ocazia acestei cercetări le aflăm de la urmaşii săi, peste ani. Astfel, într-un raport al protopopului de Trei Scaune (cu sediul la Brețcu), Constantin Dimian, către Consistoriul Sibian din data de 14 martie 1917, acesta relata „că nu poate pleca din localitate, pentru a face cercetări, decât cu aprobarea specială a autorităților din Tg. Secuiesc sau Odorhei”. „După cum cunosc eu starea psihică a sepsisângeorgenilor – continuă protopopul C-tin Dimian –, sunt intoleranți, nu numai acum, ci şi în trecut chiar. O asemenea procedură, s-a urmat în Sepsisângeorgiu şi în 1848, când i-au adunat pe ai noştri în piață şi acolo i-au constrâns a trece la una din confesiunile lor.”
În vara anului 1848, la Sfântu Gheorghe, românii au fost adunați în piața centrală a oraşului şi constrânşi să-şi părăsească religia. Majoritatea nu au mai revenit la religia ortodoxă. Au fost şi excepții: astfel, Ioan Bogdan, de 45 de ani, reformat, în anul 1860, face un gest curajos de a ieşi din comunitatea reformată tocmai a opidului Sepsi Sz. Giorgy cu următoarele precizări: „acest om până la anul 1848 au fost tot de ai noştri, iară prin revoluția anului 1848/9 au trecut silit la religia reformată şi acuma iarăşi s-au întors la religia în care s-au născut şi au crescut.
În „pomelnicul martirilor români de la 1848-1849”, întocmit de A. P. Alexi şi publicat în revista Transilvania de la Sibiu în 1871, figurează şi „2 bărbați puşcați de insurgenți (unguri)”, în februarie 1849, din Zagon.
În februarie 1848, prin „tribunalul de sânge” unguresc au fost ucişi 6 bărbați români din Vidacutu (menționați de A. P. Alexi în Pomelnicul martirilor români de la 1848-1849, publicat în revista Transilvania de la Sibiu, în 1871).
Românul Suciu Mihai, „omul de încredere al tribunului popă românesc de acolo, şi încă în toamnă i-a atacat pe maghiarii din Eliseni, a fost în stare să spună, că: „maghiarii şi secuii nu au ce căuta nimic în Țara Ardealului şi să se care în Sciția, de unde s-au împrăştiat”.
În timpul Revoluției de la 1848-1849, localitatea Sărmaş (azi, jud. Harghita, n.n.) este menționată împreună cu alte sate din jur ca fiind jefuită de către secui, care, după adunarea de la Lutița, s-au dedat la jafuri şi incendieri de sate şi biserici româneşti din zona Mureşului şi Bicazului. În timpul retragerii trupelor pe muntele Harghita, după lupta de la Albeşti-Sighişoara, a murit în luptă Țăran Gavril Ioan din Sărmaş.
În timpul Revoluției de la 1848, localitatea Subcetate a fost jefuită de secui. Participarea locuitorilor din Subcetate la revoluție e atestată şi de faptul că, în cimitirul satului, a fost identificat mormântul căpitanului Nicolae Muscă (1786-1848), pe a cărei piatră funerară este menționat ca „participant la rezbelul pentru libertate din 1848”. Într-una dintre lupte, a căzut şi Iacob Gafton, care a murit în spitalul din Braşov.
Preotul Mihai Dobreanu (1828-1900), în timpul lungii sale pastorații, s-a identificat cu viața comunității. În revoluția de la 1848/1849, a protestat vehement împotriva uciderii de către husarii lui Kosuth a mai multor români nevinovați, motiv pentru care a fost expulzat, timp de doi ani, în Moldova.
Prin „tribunalul de sânge unguresc, au fost ucişi 6 bărbați români din Vidacut”.
Intoleranța față de români s-a manifestat şi prin schimbarea toponimelor unor localități care aminteau de originea românească a locuitorilor acestora. Astfel, la Adunarea de la Lutița, din 16-17 octombrie 1848, s-a hotărât schimbarea denumirii localităților Vlăhița – Nagy Olahfalu (Satul Mare Românesc, în traducere liberă) şi Căpâlnița – Masik Olahfalva (Celălalt Sat Românesc), pentru a se înlătura cuvântul Olah.
Răspunsul românesc la pierderile umane şi materiale suferite de românii din Trei Scaune este cuprins în circulara protopopului Petru Pop din Brețcu adresată „preoților şi evlavioşilor creştini din protopopiatul Haromsekului”, în august 1849.
Adresându-se încercaților săi preoți parohi, protopopul Petru Pop, amintind de suferințele îndurate, a spus: „cu toții câți mai viețuim din mila atotputernicului îngrijitor al cerului şi pământului fuserăm rânduiți a auzi ceale ce urechi de om n-au auzit şi a vedea ceale ce ochi de om n-au văzut, în autentic spirit creştin îi povățuieşte pe aceştia „să-şi ție păstorii sufleteşti în trei următoare dumineci şi sărbători a ieşi şi face cunoscut iubiților poporeni că, lăpădând toată ura şi patima cu fieştecare conlăcuitor din aceste locuri să se vadă cu bună relegioasă dragoste şi iubire neieşind din gura unuia cuvânt vătămător, cu atât mai vârtos fapte vătămătoare de cinste, avere sau viață, ci tot pacea, liniştea să împărătească, acestea să se urmeze”.
Alături de pierderile mari suferite de locuitorii oraşului Sf. Gheorghe, în vara anului 1849, din partea armatei țariste şi locuitorii români din localitățile învecinate au înregistrat asemenea pagube. Un asemenea caz rezultă din adeverința eliberată preotului român Ioan Popovici din Dobolii de Jos, pe data de 27 decembrie 1849, privind confiscarea a 30 de vite şi un vițel, de către cazaci.
Documentele de arhivă pun în evidență faptul că, pe parcursul a mai multor ani după terminarea revoluției, s-a purtat o intensă corespondență între administrația locală şi cea regională şi central, privind soluționarea plângerilor şi finalizarea cercetărilor referitoare la despăgubirea populației civile pentru daunele suferite în timpul revoluției de la 1848/1849.
În Arhivele Naționale ale Ungariei din Budapesta se păstrează un dosar cu documente referitoare la „Pierderi ale românilor din Trei Scaune, în timpul Revoluției de la 1848-1849”. Documentele respective cuprind informații despre pierderile materiale și umane suferite de românii din Buzăul Ardelean (azi Întorsura Buzăului) și cele ale voltașului Ioan Frâncu, cel mai bogat negustor din Tg. Secuiesc, la vremea respectivă. Aceste informații și multe altele, pe această temă pot fi lecturate pe Biblioteca Digitală Eurocarpatica.
NOTA: Text preluat din lucrarea de doctorat Românii din scaunele secuiești, în Revoluția de la 1848/1849, susținută de către pr. dr. Sebastian Lucian PÂRVU, la INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIȚIU” al Academiei Române, Cluj-Napoca, 2014, conducător științific cercetător dr. Gelu NEAMȚU. Textul integral al lucrării poate fi lecturat pe Biblioteca digitală Eurocarpatica (eurocarpatica.ro) a Centrului European de Studii Covasna și Harghita, asociație cultural-științifică, ce funcționează sub egida Academiei Române.
Selecția textului: dr. Ioan Lăcătușu
FOTO: Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”din Brețcu, unde a slujit pr. protopop Petru Pop, lider al românilor din județ
