Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Din provocare în provocare…
Ne întrebăm deseori, de ce treburile merg prost în România. Printre multe alte răspunsuri, unul de bază este că nu avem liniştea necesară pentru a ne ocupa de marile noastre probleme şi proiecte. Pentru că, preocupările instituţiilor de bază ale statului, ale presei şi societăţii civile sunt deturnate în mod sistematic, zi de zi şi an de an, de valul de revendicări absurde şi acţiuni iredentiste ale minorităţii maghiare. Un exemplu concret şi sugestiv este chiar cotidianul nostru, „Cuvântul liber”, care, la ceasul înfiinţării lui, în 22 decembrie 1989, îşi propusese cu totul alte obiective de abordat. A fost obligat, însă, de mersul evenimentelor, încă din primele zile ale lui 1990, să se implice total în apărarea demnităţii româneşti şi a integrităţii statului român. Am transformat, de nevoie, ziarul, în tot acest interval de timp, dintr-un şantier al efervescenţei şi al creativităţii într-o redută de apărare a fiinţei naţionale grav ameninţate. Aşa se face că ziarişti prestigioşi ai acestui cotidian, recunoscuţi pe plan naţional pentru capacitatea lor de modelare a opiniei publice sunt nevoiţi să-şi consume timpul, priceperea şi energia pentru contracararea acestui gen de agresiuni, care nu ne lasă măcar o zi răgazul să medităm la ce-i bine şi ce-i rău în ţara aceasta, care, de fapt e şi a lor. Provocatorii nu sunt alţii decât confraţii noştri maghiari și secui, evident o parte a acestora, cu care ar trebui să împărţim aceleaşi griji şi bucurii, pentru că trăim cu toţii laolaltă. Din păcate, în loc să ne întindă mâna spre conlucrare, ne întorc spatele, înclinaţi mai mult să asculte glasul de sirenă al liderilor lor exaltaţi şi al Budapestei, hărţuindu-ne cu tot felul de mofturi, nelăsându-ne nici măcar o clipă să medităm la ce-i bine şi ce-i rău în societate, pentru a o modela. Ca urmare, de 24 de ani, şi încă din primele zile ale lui decembrie 1989, ei nu fac altceva decât să pună gaz pe foc, să ne provoace într-un fel sau altul, şi oricât s-a încercat să li se intre în voie, nu s-a reuşit.
Ca reprezentanţi ai societăţii civile, mereu în miezul acestor probleme, am întâlnit de-a lungul anilor destui naivi, la nivelurile cele mai înalte, atât de stat cât şi de partid, demnitari şi politicieni, oameni de cultură, intelectuali prestigioşi din arcul majoritar, umanişti care, dovedindu-se de bună credinţă, le plângeau de milă pentru „nedreptăţile” suferite în timpul regimului Ceauşescu, ca acum să-şi dea cu toţii seama cât de mult s-au înşelat. De fapt, realitatea celor 24 de ani care s-au scurs de la evenimentele din decembrie 1989, demonstrează limpede că, în stabilirea locului unei minorităţi naţionale, în ansamblul societăţii româneşti, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din acest statut, regimul lui Ceauşescu a avut cele mai bune soluţii.
Aşadar, trebuie să recunoaştem, românii au greşit profund, în momentul în care s-au lăsat atraşi în jocul lor murdar, mergându-se pe mâna liderilor acestora, care, doar luna de pe cer nu le-au cerut-o politicienilor noştri, în schimbul unui pumn de voturi. În consecinţă, două grupări, să le zicem, retrograde, una cu tentă de gaşcă, dornică de îmbogăţire pe seama celor mulţi, cea românească, şi cealaltă, cu iz demolator de ţară, s-au îmbulzit pe scena politică românească încă din zorii aşa-zisei democraţii, în alianţe contra naturii, care au avut ca efect distrugerea acestei ţări din toate punctele de vedere. Primii, adică ai noştri, susţinuţi permanent de liderii UDMR în toate forurile democratice, şi-au satisfăcut setea de îmbogăţire, distrugând tot ce naţiunea română a creat în decursul deceniilor anterioare, iar ceilalţi şi-au atins scopul demult fixat, de slăbire a coeziunii sociale şi teritoriale a ţării. În acest mizerabil troc, voturi contra privilegii, perdantul este poporul român care, neducându-şi la bun sfârşit adevăratele reforme, a eşuat, fiind nevoit de ani în şir să apeleze la mila forurilor financiare internaţionale pentru a supravieţui. În acelaşi timp a fost pus în penibila situaţie de a ceda din prerogativele inalienabile ale statalităţii, nevoit să-şi restrângă drastic aria de utilizare a limbii române, mult diminuată faţă de suprafaţa teritorială a ţării.
Corupţia şi permanentele provocări ale partidelor politice maghiare sunt cele două mari probleme care apasă greu asupra destinului poporului român. Practic, ne-au pus pe butuci. Deşi aparent opuse, între ele există o strânsă legătură, a complicităţii, pentru că, minoritatea maghiară, în mod normal nu putea obţine atâtea drepturi şi privilegii, până dincolo de limita firescului, dacă între aceste două grupări, de tip mafiot, n-ar fi funcţionat principiul coruperii în formele sale cele mai diverse, de la mituiri, la compromiteri şi diverse forme de şantaj. În procesul acesta al câştigării a atâtor drepturi, pe cale parlamentară şi guvernamentală, pe care, după cum chiar ei afirmă, nici nu le-au visat, coruperea multor politicieni români, cu mare putere de decizie şi influenţare, constituie o realitate dureroasă pentru noi.
De notorietate este modul în care au reuşit legiferarea şi infiltrarea bilingvismului până în straturile cele mai adânci ale societăţii româneşti. Acest proces trebuia să înceapă în mod firesc în acele localităţi în care procentul populaţiei maghiare este de 70 la sută şi nu de 20 la sută, şi doar în câteva direcţii. Din păcate, cedările vinovate ale parlamentarilor şi guvernanţilor români, de la toate nivelurile, au mers sub presiunea mitei şi a şantajului prea departe, încât s-a dat frâu liber invaziei de bilingvism. Coabitarea în compromis a ajuns atât de departe încât elaborarea unor legi organice de mare importanţă pentru buna funcţionare a statului român a fost lăsată pe mâna UDMR. Aşa este cazul Legii 215 a Administraţiei Publice Locale, a Legii Învăţământului, a Regionalizării, a multor altora. Cârdăşia şi inconştienţa românească au fost atât de mari, încât li s-au aprobat ulterior absolut toate modificările solicitate, până s-a ajuns unde s-a ajuns. Datorită acestor cedări succesive întâlnim inscripţionări bilingve nu numai pe frontispiciul primăriilor şi al instituţiilor aparţinătoare acestora, cum era iniţial, ci şi pe cele ale Prefecturii, Consiliului Judeţean, ale tuturor direcţiilor judeţene din nomenclatura Guvernului, până la gări şi aerogări, şcoli, spitale, Poştă, etc. Anunţurile, reclamele, comerţul, îndeosebi din hipermarketuri sunt un paradis al bilingvismului, unde chiar şi etichetele produselor sunt disputate. Iar dacă ziarul nostru, „Cuvântul liber” n-ar fi intervenit deseori, prin luări de atitudine, demascând compromisurile păgubitoare, politicianiste, ale unor consilieri şi partide româneşti, astăzi situaţia ar fi fost mult mai gravă. Am fi avut absolut totul bilingv, până la denumirile de străzi, şi multe altele. Oare nu este un moft prea mare al minorităţii maghiare, să întâlnească la fiecare pas, de cum a păşit pe uşa casei în stradă, doar indicii ale limbii materne, într-o ţară care se numeşte, totuşi, România? Atunci la ce bun limba română, ca mijloc de comunicare? De altfel rezultatul se şi vede. Tot mai puţini etnici maghiari sunt dispuşi să-şi însuşească limba oficială a statului şi să comunice prin intermediul acesteia. Iată în ce constă marele pericol al izolării, al bantustizării, al separatismului şi înstrăinării maghiarului de român, cu consecinţe grave pe termen lung asupra climatului de vecinătate, de convieţuire interetnică. Numai prin cedări succesive şi vinovate, aşa cum au avut loc şi în Consiliul local Târgu-Mureş, dar şi la nivel naţional s-a ajuns de la tablele bilingve ale localităţilor, şi câteva instituţii, la aproape totul. N-am înţeles niciodată atitudinea de indiferenţă a Administraţiei Primăriei Târgu-Mureş, Poliţiei rutiere, Poliţiei Locale, Protecţiei Consumatorului, etc., care admit toate acestea, inclusiv table şi indicatoare rutiere bilingve, la intrarea în curţi sau pe traseu, neadmise de Legea circulaţiei. Este vorba aici desigur, tot de corupţie, sau de inconştienţă.
Lăsându-i în voie să-şi ducă la îndeplinire politica paşilor mărunţi, acum ne mirăm că, după marşul extrem de umilitor, din 10 martie 2013, pentru autorităţile locale şi centrale, pentru românii în general şi mureşenii, în special, aşa –zişii secui vor să ne mai administreze unul, şi mai drastic, mizând pe o prezenţă echivalentă aproximativ, cu populaţia actuală a întregului municipiu Târgu-Mureş. Dacă anul trecut unul dintre secui a lansat celebrul slogan potrivit căruia „noi, românii dormim în patul lor” (ca să vezi câtă obrăznicie, sau necunoaştere a propriei istorii), suntem curioşi cu ce ne vor mai gratula de această dată, din bogatul arsenal al umilinţelor şi jignirilor.
Având în vedere că în curând va veni primăvara, şi pe la ei prin „secuime”, ne întrebăm dacă aceştia n-au de arat şi de semănat? Cum de i-au apucat dorul de ducă? Dacă nu le place în inima roditoare şi primitoare a României, să o spună răspicat, pentru că milioane de chinezi aşteaptă să le ocupe locul. Asiaticii la asiatici trag, aşa că e mai prudent să-şi vadă de ale lor la ei acasă. Sperăm, de asemenea că, de data aceasta autorităţile statului: Primăria, Prefectura, celelalte instituţii abilitate etc., vor fi mai ferme în protejarea prestigiului judeţului, oraşului, a locuitorilor acestora, agresaţi din nou de asemenea ieşiri la rampă, convingându-i, totodată, să renunţe la proasta idee. De sărbătorit şi de comemorat avem şi noi, românii, multe, dar dânşii prea se cred buricul pământului. Ce aţi zice, pentru început, de cei 40.000 de români ucişi de unguri la 1848, majoritatea cu mână secuiască? Ca să nu mai vorbim de alte şi alte crime şi fărădelegi contra românilor, mai demult şi mai de curând? Dacă ei nu vor să priceapă, ar fi bine ca autorităţile statului român să ţină cont de aceste realităţi şi de sensibilităţile românilor. La urma-urmei, de ce să suferim noi, românii, pentru execuţiile ordonate cândva de autorităţile habsburgice? În vremea aceea, la 1848, şi românii ardeleni ca şi ungurii de aici şi din Ungaria erau supuşii austriecilor. Diferenţa este că în timp ce românii vroiau modernizarea imperiului, ungurii se luptau pentru desprinderea de habsburgi, nu de dragul cuiva, ci pentru a avea propriul imperiu, iar faptele secuilor martiri se înscriu, conform dreptului internaţional de la acea dată, trădării, cu consecinţele de rigoare. Aşadar, dacă este vorba de proteste să o facă împotriva austriecilor nu a noastră, a românilor. (19.02.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
