Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Să nu uităm„ Jihadul” împotriva României Mari de acum 74 de ani
Cu toate că noul stat reîntregit, România Mare, a luat un start bun, promiţând tuturor locuitorilor atât prosperitate cât şi largi libertăţi democratice, el nu a putut rezista decât 21 de ani şi 9 luni, adică de la 1 decembrie 1918 până la 30 august 1940. O perioadă de timp egală cu cea de după evenimentele din decembrie 1989 şi până azi, însă incomparabil mai fertilă. Dovadă, prestigiul pe care şi-l câştigase atunci printre naţiunile Europei, faţă de situaţia de acum. În tot acel interval conspiraţia vecinilor împotriva ei n-a încetat, ajungând la paroxism. Presiunile au luat cele mai variate forme, culminând cu agresiunea teritorială concertată a tuturor. Autorul cărţii „Fereşte-ne, Doamne, de prieteni…”, americanul Larry Watts, descrie pe larg întregul arsenal folosit de către aceştia, atât pe frontul văzut cât şi invizibil pentru destabilizarea României reîntregite. Deşi ajunşi în tabere diferite în urma instalării fascismului, în această problemă, guvernul de la Budapesta se înţelegea foarte bine şi colabora intens cu cel de la Moscova.
Prin instalarea regimurilor fasciste, îndeosebi în ţările centrale: Ungaria (1920), Italia (1922), Bulgaria (1923), Germania (1933) spiritul revanşard a crescut puternic, aruncând în aer Tratatul de pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, încheiat în urma Primului Război Mondial, cerând reîmpărţirea Europei după criteriile de ei ştiute. Tonul a fost dat de Germania lui Hitler care în urma Acordului de la Munchen din septembrie 1938 a ocupat Austria, după care în urma primului arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1938, a procedat la dezmembrarea Cehoslovaciei. O parte a acesteia a anexat-o, iar cealaltă, slovacă, oferindu-i-o, parţial, Ungariei. Acest act samavolnic a fost şi primul pas spre încercarea de reconstituire a Ungariei Mari. Intrat în joc în urma anexării în 1938 a Slovaciei de Sud, Horthy Miklos merge mai departe şi, în înţelegere cu mentorul său, ocupă în întregime Ucraina Subcarpatică, în fapt Maramureşul nostru istoric, pe care-l şi anexează.
Părându-li-se o pradă mai greu de abordat, România rămâne mai la urmă. Curajul lor a sporit datorită anihilării de către nemţi, prin ocupare, a Franţei, aliatul nostru tradiţional, şi situaţiei de izolare în care se afla Anglia, ameninţată permanent cu agresiune. Iată ce consemna la acea dată secţia de operaţii a Marelui Stat Major al Armatei Române: „Ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine”. La dezmembrarea ei şi-au dat mâna toţi vecinii, mai puţin iugoslavii, care au declanşat un adevărat jihad împotriva ei. Anul 1940 a fost fatidic pentru integritatea teritorială a României, datorită celor trei lovituri puternice primite din partea vecinilor, sprijinite de puterile Axei: Germania şi Italia. La originea acestor lovituri a stat Tratatul secret de neagresiune germano-sovietic din 23 august 1939, prilej cu care s-a căzut deja de acord asupra noilor sfere de influenţe, creionându-şi teritoriile dorite.
Prima lovitură a fost dată de Uniunea Sovietică care în urma ultimatumului din 27 iunie 1940 invadează Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, anexându-le. Acest mare şi în forţă rapt a deschis şi mai mult apetitul spre aventură Ungariei şi Bulgariei. A doua lovitură a fost cedarea Cadrilaterului (sudul Dobrogei ) Bulgariei în urma negocierilor de la Craiova din 19 august 1940, care au avut loc tot sub presiunea Italiei şi Germaniei. În sfârşit, din păcate, vine şi a treia şi cea mai puternică lovitură, la 30 august 1940, când în urma Arbitrajului de la Viena s-a decis cedarea unei importante părţi a Ardealului către Ungaria. Cu această dată, marele vis dintotdeauna al românilor, România Mare, a încetat să mai existe.
Într-o scrisoare către regele Carol al II-lea, al României, datată la 15 iulie 1940, Hitler, artizanul din umbră al dezastrului românesc, pentru care trecutul istoric al acestui neam nu conta, a schiţat cam ceea ce urma să ni se întâmple, avertizându-l:” Orice încercare de a stăpâni primejdiile care vă ameninţă ţara, printr-o manevră tactică de orice natură va fi ea, va da greş. Sfârşitul, mai devreme sau mai târziu, poate însemna nimicirea României”. În continuare, Hitler se explică:” Germania nu are interese teritoriale nici în România, nici în Ungaria şi nici în Bulgaria. Are prieteni, din care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria dăinuieşte demult şi a fost cultivată”. Totuşi, în prima fază Hitler n-a fost de acord cu arbitrajul. El i-a invitat pe ai noştri la negocieri cu Ungaria în avansul acestuia, asigurându-i pe români de neamestec, rezultatul fiind libera înţelegere a celor două părţi. De aceea, între Ungaria şi România a avut loc mai multe runde de negocieri. De unde atâta mărinimie din partea lui Hitler faţă de România? Din precauţia de a nu da posibilitatea Ungariei să se apropie prea mult de resursele petroliere româneşti, pe care el le vroia intacte. Primele negocieri cu Ungaria au avut loc la jumătatea lunii august 1940, la Turnu Severin, cu cererea categorică a întregii Transilvanii, propunere respinsă din start de ai noştri. Ungurii se supără tare şi le reproşează: „Duceţi o politică de discreditare a Ungariei. Dorim aşa cum aţi acceptat cedarea Basarabiei în întregime!” Ca să vezi! Propunerea românească avea în vedere un schimb de populaţie după principiul „nici un român în Ungaria şi nici un ungur în România”, cu un corectiv teritorial la graniţa de vest a României. Trecându-se la concret, cererea fermă a Ungariei era de 69.000 kmp din teritoriul Transilvaniei, ce cuprindea o populaţie de 3,4 milioane de locuitori, din care 64,7 la sută români. Cam mulţi de-ai noştri, dar ei nu şi-au făcut probleme, gândindu-se la tehnicile de maghiarizare de care dispun. Deşi fiecare o ţinea pe a lui, se spune că nu s-ar fi ajuns la Arbitrajul de la Viena, al treilea în ordine, după Cehia şi Slovacia, dacă Hitler nu şi-ar fi schimbat planul, decizând atacarea mai devreme a Uniunii Sovietice, urgentând astfel aplicarea „soluţiei finale” în cazul României. Intervalul de două săptămâni rămas de la negocierile de la Turnu Severin până la diktat, a fost intens folosit de Ungaria, ea cerând în mod special sprijin din partea ministrului de externe italian, Ciano, care s-a dovedit foarte generos, susţinânu-i cererea iniţială, extrem de mutilantă pentru România. Norocul nostru, dacă se poate spune aşa, a fost cu Hitler, care le-a mai temperat elanul, acceptându-le o suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2 la sută români şi 37,1 la sută maghiari. Dacă avem în vedere că suprafaţa Ardealului este de 101.000kmp, prima cerere însemna un procent de 68,3 la sută din suprafaţa acestuia, iar a doua, 43,1 la sută. Oricum, raptul a fost puternic şi el a însemnat cedarea completă a opt judeţe şi sfârtecarea în două a altor trei din cele 23 ale Transilvaniei. Iată cum justifică Horthy Miklos cererea sa în scrisoarea către Hitler din 15 iulie 1940. „Sarcina noastră istorică a fost să asigurăm Europa în faţa Răsăritului. Fără a stăpâni Carpaţii noi nu putem îndeplini această sarcină. De aceea stăpânirea Carpaţilor este pentru noi o chestiune vitală. Ardealul este singura fortăreaţă naturală a Europei şi va fi spre binele Germaniei dacă ea va fi în mâini sigure”
Invadarea României de către Ungaria în teritoriile obţinute prin Dictatul de la Viena a avut loc la 5 septembrie 1940, la o săptămână după pronunţarea lui. Trupele ungare, cu un efectiv de 150.000 de soldaţi, au pătruns împreună cu importante eşaloane de forţe paramilitare teroriste, începând cu Rongyos Garda (garda zdrenţăroşilor) şi terminând cu premilitarii „Levente”, trecând prin foc şi sabie întreaga populaţie românească. Ceea ce a urmat se ştie bine: crime, violuri, bătăi schingiuiri, deposedări de proprietăţi, epurări etnice îndeosebi la nivelul preoţilor şi învăţătorilor, pregătind masa românească pentru asimilare. La cedarea Ardealului de nord marele Titulescu a reacţionat într-un fel aparte, spunând: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal. Ardealul nu e numai inima României politice, priviţi harta, Ardealul este inima României geografice”.
Evenimentele care au urmat au dus la repararea unor nedreptăţi istorice săvârşite în mod abuziv. Ardealul a fost recuperat, devenind şi el o parte a României reîntregite. Iată însă că, aceeaşi, ca de fiecare dată, caută cele mai nuanţate forme pentru a-l subtiliza. Faptul că la 5 septembrie 2014 s-au împlinit 74 de ani de la invazia trupelor horthyste pentru ocuparea nord-estului Ardealului, nu trebuie uitat de nici unul dintre noi. Evenimentele în derulare dovedesc că pofta de invazii şi de rapturi nu a dispărut. Iar dacă ea vine din partea unor foşti aliaţi sau aşa-zişi prieteni, cu atât mai grav. Interesant lucru este că Ungaria nu face nici o diferenţă între aliaţi, atunci când s-ar pune problema sfârtecării României. În anii ’40, cu Germania, acum cu Rusia. Pentru ea drama poporului ucrainean este o mare bucurie, în speranţa că ea se va extinde şi asupra României. Din păcate acţiunile ostile desfăşurate în interiorul ţării noastre nu sunt evaluate la gradul real de periculozitate de către actuala clasă politică, care se face că nu le vede. În privinţa României Mari, ea continuă să rămână un deziderat pentru generaţiile viitoare, care însă nu ne exclude pe noi, cei de azi. Întrebarea care se pune este ce facem noi, cei de acum, şi care este contribuţia noastră la reconstrucţia ei? ( 29.08.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
