Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Neliniştea unui popor care se vrea mai mult decât este
Libertatea de mişcare îngăduită între anumite limite fostelor ţări comuniste, după 1989, a fost înţeleasă de către unguri ca un prilej de refacere, măcar în parte, a mult visatei Ungarii Mari, proiect rămas în suspans timp de 172 de ani, în urma înfrângerii suferite la Mohacs din 1526 şi transformarea acesteia în paşalâc turcesc. La aceştia se mai adaugă alţi 168 de ani, din 1699, cât timp teritoriul acesteia s-a aflat sub austrieci până la înfăptuirea dualismului austro-ungar din 1867, când, din supusă a Austriei, Ungaria a devenit relativ egală acesteia. Preţ de trei secole şi jumătate i-a chinuit pe unguri ideea că nu pot exploata în voie şi cu duritatea cunoscută popoarele pe care le-au subjugat începând din secolul XI, acţiunilor lor belicoase de tip hoardă căzându-le victime în primul rând populaţiile paşnice, sedentare, care în evoluţia lor se aflau, ca civilizaţie, cu câţiva paşi înainte, cum a fost şi cazul românilor transilvăneni. Au reuşit acest pas la 1867 când, prin împărţirea în două a Imperiului Habsburgic, devenit austro-ungar, Ungaria şi-a recâştigat dominaţia exclusivă asupra acelei părţi din imperiu care, cu 34o de ani în urmă o pierduse. În consecinţă, evenimentele de la 1848-1849, pe care le sărbătoresc în fiecare an la 15 martie, cu atâta pompă când, s-au răsculat împotriva Austriei, nu au nici pe departe semnificaţia revoluţionară pe care o reclamă, ci începutul luptei unui cotropitor împotriva altui cotropitor. Ei n-au făcut aceasta pentru a se elibera, ci pentru a deveni ei înşişi exploatatori de popoare prin recuperarea propriului imperiu. Pentru că prima măsură după dualismul de la 1867 a fost anexarea Transilvaniei şi a Slovaciei la Ungaria, ca parte constitutivă a acesteia şi câştigarea supremaţiei asupra Croaţiei, a unei importante părţi din Dalmaţia, Slovenia, Serbia de Nord şi Ucrainei Subcarpatice. Lăcomia cu care s-au aruncat asupra acestor naţiuni pentru ştergerea identităţii lor, prin măsuri draconice de asimilare forţată şi exploatare diabolică, nu i-au dus însă departe. La 1918, odată cu dezmembrarea tuturor imperiilor, Transleithania – denumirea părţii ungureşti a imperiului austro-ungar- s-a destrămat ca o ceapă degerată, istoria lăsând Ungariei ceea ce i s-a cuvenit, atât demografic cât şi teritorial. Adică 8 milioane de unguri şi 93.000 kmp suprafaţă, aspect consfinţit în Tratatul de la Trianon. O soartă similară a avut-o şi Austria, de o mie de ori mai importantă, prin Casa de Habsburgi, pentru destinul multisecular al Europei Centrale. Aceasta s-a ales cu o suprafaţă de numai 83.000 kmp şi 9 milioane de locuitori. Matematic, într-adevăr puţin, faţă de Austro-Ungaria imperială care număra 667.000 kmp şi 50 milioane de locuitori. Făcând un mic calcul între ceea ce deţineau ca imperii şi ceea ce li se cuvenea ca arii de întindere a propriilor naţii, rezultă că, şi austriecii, şi ungurii s-au întins mult mai mult decât îi ţineau plapuma, subjugând popoarele vecine. Imperiul lor se întindea în procent de 74 la sută pe suprafaţa altor popoare, iar ponderea maghiarilor şi a austriecilor în populaţia imperiului era într-o netă inferioritate, de doar 34 la sută. Adică imperialişti în toată regula. Problemele acestea a aducerii fiecăruia la realitate, prin aplicarea principiului naţionalităţilor au fost perfectate prin Tratatele de pace de la Paris, cel cu Austria, la Saint-Germain, în 1919, iar cu Ungaria, la Trianon în 1920. Deşi soarta istoriei a fost crudă cu ambele imperii, în opinia lor, Austria pierzând mult mai mult prin ceea ce a investit în civilizaţia Europei, suntem convinşi că despre Tratatul de la Saint-Germain, unde noi, românii am recâştigat Bucovina, n-a auzit nimeni în afara specialiştilor în istorie. Pentru că austriecii l-au recunoscut, şi-au văzut şi îşi văd de treburile lor, pe când despre Tratatul de la Trianon, ştiu şi copiii de la grădiniţă, pentru că el a fost mereu adus în actualitate de către partea maghiară, fiind contestat încă din ziua semnării şi până astăzi. Mergând pe firul acestei contestări, ungurii continuă să reclame fără încetare revendicări teritoriale serioase de la toate ţările din jur, şi îndeosebi de la noi, Transilvania fiind cea mai importantă provincie a imperiului lor atât ca populaţie cât şi ca suprafaţă (101.000 kmp), dar şi ca resurse. Pentru că despre modificarea de graniţe nu se mai poate vorbi într-o Europă Unită, subminarea din interior a ţărilor cu populaţie maghiară şi secuiască, prin enclavizare autonomistă, constituie direcţia lor de acţiune. Aproape toate ţările vecine au simţit acest val iredentist, cele mai afectate fiind Slovacia, cu 10,6 la sută maghiari, România (6,6 la sută), Serbia (3,9 la sută), dar şi Ucraina, Austria şi Croaţia. Dacă în toate statele au fost luate măsuri de temperare a zelului revendicator, şi remarcăm aici poziţia fermă a Slovaciei, România, datorită ambiguităţii şi laşităţii clasei noastre politice a lăsat cale liberă acţiunilor iredentiste care s-au concretizat în cedări nepermise, ce au afectat grav autoritatea statală, pe parcursul celor 23 de ani de coabitare cu UDMR pe scena politică românească, şi care au culminat, duminică 10 martie 2012, cu mitingul pentru autonomie teritorială a maghiarilor şi secuilor de la Târgu-Mureş. În fapt, o demonstraţie de forţă pentru destabilizarea şi dezmembrarea ţării, pentru intimidarea românilor. O situaţie fără precedent care putea fi evitată din capul locului dacă în decursul acestor peste două decenii de democraţie am fi avut la cârma ţării o clasă politică cât de cât responsabilă, care să „rumege” tot ceea ce întreprinde şi care dacă n-a fost înzestrată cu destule haruri manageriale şi gospodăreşti, pentru a ne îmbunătăţi traiul zilnic, măcar spirit patriotic să fi avut. Puteau, în felul acesta, să pună capăt din vreme cerinţelor exagerate şi nesăbuite ale liderilor minorităţii maghiare, cunoscută de altfel din capul locului pentru intenţiile şi tendinţele autonomiste şi separatiste. Ignoranţa acestora dublată de inconştienţa unei importante părţi a intelectualităţii dâmboviţene, dar şi transilvănene, care, ironizându-ne, nu concepeau „Transilvania ca pe o bucată de zahăr pe care ungurii să o vâre în buzunar,” cât şi atitudinea total nepatriotică a unor publicaţii şi posturi de televiziune româneşti, au făcut din ţara noastră un câmp larg de dispută deşănţată, cu privire la prezentul şi viitorul României. Adevărul este că oricât de mult ne place să invocăm articolul 1 din Constituţie care spune că România este un stat unitar, suveran şi independent, primii care îl ignoră sunt chiar autorităţile statului care prin atitudinea şi comportamentul lor de „no combat” lasă câmp liber oricăror manifestări împotriva acestor sfinte valori. Acest mediu al indiferenţei i-a încurajat pe iredentişti să formuleze puncte de vedere contrarii, care cu sprijin extern s-au concretizat în manifestări antiromâneşti de anvergură, de la Târgu- Mureş punând capac la toate, fiind cea mai gravă după 20 martie 1990.
Pentru că autorităţile române nu şi-au făcut temele atunci când trebuia, lăsând răul să se extindă peste măsură, de altfel ca şi în domeniul corupţiei, al criminalităţii şi evaziunii fiscale, acum sunt puse în faţa unor situaţii limită care nu pot fi tratate cu jumătăţi de măsură. Dacă ţinem într-adevăr la principiile constituţionale, autoritatea statului, puternic afectată la nivelul întregii ţări prin aceste tendinţe autonomiste, se cere restabilită prin aplicarea severă şi unitară a legii pe întreg teritoriul ţării. Aceasta înseamnă măsuri inclusiv în zona secuimii de unde a fost exclusă în baza trocului făcut cu UDMR, preluat apoi şi de celelalte formaţiuni maghiare, care a însemnat voturi şi susţinere politică în schimbul golirii autorităţii statale de conţinutul românesc. O adevărată trădare de ţară pentru care iresponsabilii ar trebui să plătească cu propria libertate. Cu minorităţile sunt probleme peste tot, dar niciunde ca în România cu minoritatea maghiară care, iată, nu-şi mai încape în piele. Pentru a le aduce aminte că ar fi cazul să se potolească amintim doar o parte din recentul discurs al lui Vladimir Putin, preşedintele Rusiei, la Duma de Stat pe această temă: „Poporul rus nu admite nici un afront al unei minorităţi; acestea trebuie să respecte Rusia, limba rusă, pe ruşi şi legile, fără să ceară favoruri speciale sub pretextul că sunt discriminaţi. Cine face astfel este invitat să părăsească imediat Rusia! Nu Rusia are nevoie de minorităţi, ci ele au nevoie ca Rusia să-i primească, să le ofere adăpost, locuri de muncă şi hrană. În Rusia trăiesc în primul rând ruşii”!
Anul trecut a transmis un mesaj asemănător prim-ministrul Australiei în urma unor manifestări ale islamicilor, nemulţumiţi de atitudinea majorităţii în privinţa comportamentului lor religios.
Fără a-l imita întru totul pe preşedintele Marii Rusii, întrebăm noi, pe când un mesaj asemănător şi lămuritor în această direcţie din partea preşedintelui Traian Băsescu, a primului ministru Victor Ponta şi mai ales, pe când măsuri eficiente pentru restabilirea autorităţii instituţiilor statului în zonă, şi a stabili odată pentru totdeauna, dacă România se conduce de la Budapesta via, Tokes Laszlo, Iszak Balasz, Kelemen Hunor, Marko Bela sau soarele mai răsare încă de la Bucureşti pentru toţi românii. (29.05.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
