Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Războiul care a adus binele omenirii
Pare neverosimil şi chiar o impietate să vorbeşti de bine un război, oricare ar fi el, care, se ştie, aduce după sine atâtea suferinţe şi orori. Despre Primul Război Mondial, având în vedere efectele lui ulterioare asupra întregii omeniri, şi îndeosebi asupra Europei, se poate gândi şi în aceşti termeni. Într-adevăr consecinţele acestuia asupra stării de existenţă de la acea vreme au fost dezastruoase. Statisticile vorbesc de circa 9,7 milioane de morţi, de 20 de milioane de răniţi şi mutilaţi, de pierderi materiale, în banii de la acea vreme, de 278 de miliarde de dolari, afectând 33 de ţări şi antrenând o populaţie de peste un miliard de locuitori. Si totuşi, această conflagraţie mondială, pe lângă efectele ei negative, a avut, ca aproape nici una alta, consecinţe extrem de pozitive, făcând ca Europa să renască din propria-i cenuşă ca pasărea Phoenix. N-a fost doar o confruntare între state, ci mai degrabă între două lumi, dintre care una trebuia să plece, iar cealaltă să vină. Primul Război Mondial a îngropat în istorie o existenţă multimilenară bazată pe forţa celui puternic, care asigura victoriosului supremaţia în toate, şi un anume drept istoric, de care unii se prevalează acum, dar a scos la iveală principii noi de viaţă, şi îndeosebi dreptul sacru al popoarelor şi naţiunilor de a dispune de ele însele.
Odată cu el, sau mai bine zis la sfârşitul acestuia, s-au sfărâmat toate imperiile şi, în locul lor, conform principiului teritorialităţii, al întâietăţii şi majorităţii, s- au născut naţiuni şi popoare, ţinute în împilare secole şi chiar milenii de către cei puternici. Cu acest prilej s-au prăbuşit imperiul otoman, cu o existenţă de peste 500 de ani în Europa, imperiul ţarist, dar mai ales imperiul austro-ungar din centrul continentului, dualism constituit din două state mici, în esenţă, dar care, conform vechiului principiu de drept internaţional, adică dreptul celui mai puternic, au reuşit să ţină sub obroc, să exploateze economic, social şi naţional, şi să umilească secole de-a rândul, cel puţin zece naţiuni. Este vorba de italieni şi polonezi, de cehi, sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, bosniaci, ruteni şi români. Imperiul austro-ungar, mai ales în partea sa maghiară, adică în Transleithania, tutelată de Budapesta, şi care îi aveau ca supuşi pe românii transilvăneni, pe slovaci, sârbi, bosniaci şi ruteni, a fost cel mai crunt. Aplicat la momentul respectiv, principiul naţionalităţii, îmbrăţişat de absolut toată lumea civilizată, în frunte cu Statele Unite ale Americii, a deschis o eră nouă pe continentul european. Învingătorii: Franţa, Anglia, Rusia şi Statele Unite, (Antanta), pe de-o parte, au obligat învinşii: Germania, care aspira ea însăşi la propriul imperiu, Austria şi Ungaria (Puterile Centrale), la care s-a adăugat Turcia şi Bulgaria la tratative dure, prin care i-au determinat pe fiecare să accepte, ca normă de drept internaţional, principiul naţionalităţilor, să ofere foştilor lor supuşi şansa de a alege şi de a-şi decide singuri soarta, iar ei să se retragă în propriile „cochilii”, adică teritorii, luându-şi „labele” de pe pământul altora. În felul acesta, pe teritoriul Europei au luat fiinţă noi state, care au avut la baza constituirii lor factorul demografic, al întâietăţii şi majorităţii, al unităţii de limbă, cultură şi tradiţii. La acest examen dur al istoriei şi diplomaţiei, fostele dominante au pierdut copios. Argumentele istorice, demografice şi topografice au arătat că în decursul veacurilor s-au întins mult mai mult decât le-a permis propria plapumă, şi lucrul acesta l-au făcut în detrimentul a zeci de naţiuni. Aşadar, pe harta Europei au apărut state suverane şi reîntregite ca: Italia, Cehoslovacia (din unirea Cehiei cu Slovacia), Iugoslavia cu componentele sale (Slovenia, Serbia, Croaţia, Muntenegru, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina), Polonia şi, bineînţeles, România. Marele perdant a fost imperiul austro-ungar, considerat de experţii vremii, cea mai teribilă închisoare a popoarelor. Conform aceluiaşi principiu, Austria şi Ungaria au devenit şi ele state de sine stătătoare, însă mult mai mici. Austria a ajuns la o suprafaţă de 83.849 kmp, din cei 299.000 kmp, cât măsura partea sa de imperiu, Cisleithania, iar Ungariei i-au revenit 93.000 kmp, din cei 368.000 kmp, Transleithania, cum i se spunea, şi care includea teritorii din România, Serbia, Croaţia, Slovacia şi Ucraina Subcarpatică. Este vorba de o scădere de patru ori a teritoriului acesteia, care, de fapt nu era al ei.
Dintre toţi participanţii la „noua împărţire” a Europei, conform principiului amintit, principalul beneficiar a fost, într-adevăr, România, al cărui teritoriu a crescut, prin adăugarea Ardealului, Basarabiei, Bucovinei şi Dobrogei, de la 137.903 kmp (Vechiul Regat) la 294.244 kmp, o creştere cu 156.904 kmp, ceea ce procentual înseamnă o dublare a teritoriului, şi chiar mai mult (2,13 ori). De asemenea, populaţia României Mari, constituită deja, a crescut de la 7,9 milioane la 16,3 milioane de locuitori în 1919. Aici nu este vorba de nici o favoare, ci de un drept istoric bine fundamentat. Din contră, trebuia să primim mai mult (vezi partea de nord a Maramureşului, ajunsă la Ucraina, Slovacia şi Polonia), dar aliaţii au respins, din start, orice solicitare.
Reconstituirea acestor state nu s-a făcut la întâmplare, ci în urma unor fundamentări foarte serioase care au durat câţiva ani, din momentul încheierii războiului şi capitulării celor învinşi, toamna anului 1918, şi până la Conferinţa de Pace de la Paris, întinsă pe durata unui an de zile, din 18 ianuarie 1919 până în 21ianuarie 1920. Tratatele s-au semnat de către învingători cu fiecare învins în parte. Cu Germania la 28 iunie 1919, la Versailles, cu Austria la 10 septembrie 1919 la Saint-Germain (atunci a fost recunoscută pe plan internaţional şi unirea Bucovinei cu România), iar cu Bulgaria la 27 noiembrie 1919. În cursul anului 1920 au fost semnate tratatele de pace dintre Puterile Aliate şi Ungaria (4 iunie, la Trianon) şi cu Turcia, (la Severs pe 10 august). Dintre toate aceste tratate de pace, cel mai greu le-a fost Puterilor Centrale învingătoare cu Ungaria, care nu vroia să se împace cu noul ei statut nici în ruptul capului. S-a recurs la tot felul de manevre politice şi diplomatice, chiar şi militare, la dreptul istoric al „Ungariei milenare” asupra teritoriilor „smulse”, dar Conferinţa de Pace a rămas neînduplecată. În acelaşi timp, statul maghiar nou constituit s-a opus puternic acestui verdict. Cu toate că la 19 martie 1919 Ungariei i-a fost transmisă hotărârea Comitetului militar interaliat de la Paris, de a-şi retrage unităţile militare din Transilvania pe linia de demarcaţie Satu Mare – Oradea – Arad, până la încheierea tratatului de pace, aceasta nu s-a conformat. Din contră, noua Republică a Ungariei roşii, sub Bela Kun a început vaste operaţiuni militare în Slovacia şi Transilvania. Atacurile maghiare au fost respinse, şi într-o parte şi în alta, iar contraofensiva română s-a încheiat pe 4 august 1919, prin ocuparea Budapestei, episod finalizat prin atârnarea de către ostaşii români, pe vârful clădirii Parlamentului ungar a celebrei opinci.
Despre mult contestatul Trianon, amănunte, pe baza documentelor oficiale ale vremii, într-un număr viitor.(14.04.2014) (va urma)
