Elaborat într-un context politico-militar complex, Planul de campanie al armatei române se axa pe idea mobilizării și valorificării prioritare a resurselor materiale și capacităților combative interne în vederea intensificării luptei de eliberare a teritoriului național. Marele Cartier General a avut de asemenea o contribuție notabilă la definitivarea planului de ansamblu al frontului român. În activitatea de planificare de stat-major s-au depus eforturi importante de concepție, s-au materializat însemnate demersuri politico-diplomatice menite a concura la depășirea obstacolelor create de practicile unor state coalizate de minimalizare a problemelor românești, de impunere a unor orientări strategice dezavantajoase; un serios travaliu de explicare și argumentare a fost reclamat de imperativul depășirii viziunii strâmte a Antantei ce considera frontul român ca un spațiu „secundar” de acțiuni militare, cu întreg complexul de consecințe care decurgea din această opinie.
Planul românesc de campanie se distingea prin caracterul său realist, prin concepția clară în care erau proiectate acțiunile militare. La baza sa stătea analiza lucidă a contextului politico-strategic intern și internațional, studierea judicioasă a raportului de forțe de pe frontul românesc și de pe celelalte teatre de operații.
În România, în primăvara și vara anului 1917 – așa cum reiese și din analiza planurilor de campanie – urmau să se deruleze evenimente politico-militare hotărâtoare. În preliminariile lor, de o parte și alta a frontului, s-au concentrat efective impresionante. Frontul român avea o lungime de aproximativ 500 km și urma traseul: Muntele Botosu – est Cârlibaba, valea Putnei bucovinene, est Dorna, est Glodul, Bicaz, Brusturoasa, valea Sulța, vest Mănăstirea Cașin, Mărăști, Răcoasa, Clipicești, Movileni, malul stâng al Siretului – Nămoloasa, malul drept al Siretului (capul de pod de la Corbul – 8 km adâncime), malul stâng al Siretului – Cotul Lung, malul drept al Siretului până la vărsarea în Dunăre, brațele Chilia și Sulina până la Marea Neagră. În acest spațiu, relativ strâmt, se aflau față în față numeroase forțe: gruparea româno-rusă comandată de regele Ferdinand I și grupările inamice comandate de arhiducele Iosif și feldmareșalul Mackensen. Importanța frontului român – de care depindea în mare măsură soarta războiului în estul și sud-estul Europei – era pusă în evidență de efectivele impresionante desfășurate pe poziții, de valoarea ridicată a comandamentelor de unități și mari unități, de materialul de luptă perfecționat aflat în înzestrarea trupelor.
Componența în detaliu a armatei române în primăvara anului 1917 era următoarea:
Marele Cartier General român avea în subordine Armata 1 și Armata 2.
Armata 2 – sub comanda generalului de corp de armată Alexandru Averescu, în sectorul – cu o deschidere de 37 km – Bâtca Carelor (cota 703), Valea Cașin – dealul Secara, Ivești. În organica ei figurau: Corpul 2 armată (diviziile 1, 3) între poiana Încărcătoarea și Răcoasa; Corpul 4 armată ( diviziile 6, 8 și 12) între Dealul Arșița Mocanului și poiana Încărcătoarea; rezerva operativă (2 divizioane artilerie munte, 1 divizion artilerie grea 152 mm, 7 baterii tunuri lungi și obuziere 105-150 mm). Totalul forțelor din linia întâi: 56 batalioane, 14 escadroane, 258 tunuri, 50000 oameni. În timpul acțiunilor de luptă Armata 2 va primi în sprijin Divizia 1 Cavalerie, Brigada 2 Călărași, Brigada grăniceri, Batalionul 17 pionieri și 3 escadrile.
Armata 1 – comandată de generalul de divizie Constantin Cristescu – s-a aflat inițial în sectorul exclusiv Movileni, Siliștea, Liești, Podul Huroaia, Crângeni, pe un front de 39 km. Avea în compunere: Corpul 3 armată (diviziile 5, 13, 14); Corpul 6 armată (diviziile 9 română și 80 rusă și Brigada 1 călărași); Corpul de cavalerie (Divizia 2 cavalerie, brigăzile 1, 6 roșiori pe jos); artileria grea (regimentele 1, 2, 3 artilerie grea cu obuziere și tunuri lungi de 105-155 mm); Grupul 2 aeronautic (5 escadrile). În total trebuiau să intre în poziții 86 batalioane, 62 escadroane, 527 tunuri, circa 100000 oameni. Dipozitivul definitiv al armatei se va fixa la începutul bătăliei de la Mărășești, după 24 iulie/6 august 1917.
La 22-24 iulie/4-6 august 1917 Armata 2 avea un efectiv de 4097 ofițeri și 150708 trupă, iar Armata 1, 4466 ofițeri și 153716 trupă. Armatele 1 și 2 române erau dispuse în sectoare de 37-39 km lărgime, spre a se realiza concentrarea adecvată a forțelor și mijloacelor pe direcțiile principale de ofensivă.
În privința forțelor aliate, în România se găseau trei armate ruse și formațiuni atașate misiunilor militare franceză, britanică, italiană, rusă etc.
La aripa de nord a frontului român – cu o lungime de 210 km –, în Carpații Orientali, se găsea Armata 9 rusă aflată sub comanda generalului P.A. Lecițki, compusă din: Corpul 2 armată; Corpul 24 armată; Corpul 26 armată; Corpul 36 armată; Corpul 40 armată; rezerva (4 regimente de infanterie). În total, Armata 9 dispunea de circa 127000 oameni cu 649 tunuri; două din diviziile sale rămâneau în rezerva strategică a frontului de est.
Armata 4 rusă – comandată de generalul A.I. Ragoza – ocupa sectorul de 50 km dintre Răcoasa și Movilenii de Jos, între armatele 2 și 1 române. Ea era alcătuită din: Corpul 8 armată; Corpul 30 armată; Corpul 7 armată; cu un total de 68000 oameni (99 batalioane, 25 escadroane, 396 tunuri).
Armata 6 rusă – sub comanda generalului Țurikov – fusese dispusă la aripa stângă a frontului – cu o lungime de 130 km – de la Crângeni până la vărsarea Dunării în Marea Neagră.
Rezerva Înaltului comandament al frontului român se găsea concentrată în zona Pechea, Băleni și Dorasca și avea ca mari unități: Corpul 29 armată rus, Divizia 7 română, Corpul 3 cavalerie rus. Rezerva organizată de Stavka, în zona Comănești, Târgu Ocna, se compunea din Corpul 45 armată rus.
În ceea ce privește forțele inamice coordonarea acestora se realiza de către Marele Cartier General german, organism subordonat direct kaiserului Wilhelm al II-lea, ce fusese recunoscut în calitate de comandant șef de către toate statele coaliției Puterilor Centrale. În cursul bătăliei de la Mărășești, Marele Cartier General german a încredințat conducerea de nivel operativ-strategic comandamentului Grupului de armate feldmareșal Mackensen, care acoperea frontul dintre Marea Neagră și Valea Putnei. El avea în compunere:
- Armata 3 bulgară, comandată de generalul Nerezov, care ocupa sectorul de front cu o deschidere de circa 180 km dintre Marea Neagră și localitatea Latinu;
- Armata 9 germană, comandată de generalul J. von Eben, se afla în dispozitiv între Măxineni și valea Putnei, pe un front de 120 km;
- Rezerva era constituită din diviziile 76 și 212 infanterie germane; raionul său de dispunere: sud Nămoloasa, vest Brăila, est Drăgănești.
Grupul de armate arhiducele Iosif era desfășurat pe frontul dintre valea Putnei și muntele Botosu. În subordinea lui se aflau:
- Armata 1 austro-ungară, comandată de generalul Franz von Rohr, era dispusă între valea Putnei și sud Glodul, deținând un front de 200 km;
- Armata 7 austro-ungară, comandată de generalul Kővess, la flancul stâng, era dispusă între sud Glodul și muntele Botosu, pe un front de 60 km.
OPERAȚIA OFENSIVĂ DE LA MĂRĂȘTI
Pe frontul din Moldova, Armata 2 română era dispusă între armatele 9 și 4 ruse. Încă din primăvara anului 1917, comandamentul frontului român hotărâse ca Armata 2 „să ajute” ofensiva celor două armate ruse și să încerce, dacă va fi posibil, o ofensivă energică, în scopul împiedicării concentrării forțelor inamice care ar fi putut periclita succesul acțiunii aliate.
Misiunea Armatei 2 române nu era câtuși de puțin ușoară, având în vedere tăria adversarului, condițiile deosebit de dificile impuse de natura terenului, ca și raportul de forțe în fâșia sa de ofensivă. În calculul acestora avea să conteze mult și faptul că două divizii de infanterie (7 și 12), cu efectivele complete, care făceau parte din organica Armatei 2, fuseseră trecute în rezerva Marelui Cartier General.
În prima jumătate a anului 1917, marile unități ale Puterilor Centrale de pe frontul român reușiseră să-și întărească pozițiile din zona muntoasă a Carpaților Orientali, organizând un dezvoltat sistem de lucrări genistice. La aripa dreaptă a frontului ocupat de Armata 1 austro-ungară acționa Grupul Gerok, compus din două mari unități: Corpul 8 armată, la nord și Grupul Ruiz, la sud.
Armata 2 română se înfățișa în ajunul bătăliei de la Mărăști ca o structură armată solid construită, aptă să îndeplinească misiuni complexe, ofensive ca și defensive, cu componentele sale elastic articulate, ceea ce facilita trecerea de la o formă de luptă la alta și purtarea unor acțiuni autonome.
Piesă de artilerie românească, calibru 120 mm, în poziție de luptă
În noua sa structură, cu unitățile și subunitățile omogene sub raportul efectivelor și al înzestrării, Armata 2 română putea realiza mult mai ușor grupări și regrupări de forțe, în funcție de cerințele câmpului de luptă. Moralul trupelor era foarte bun, în ciuda marilor dificultăți întâmpinate în iarna și primăvara anului 1917. La comanda armatei se afla unul din cei mai de seamă generali români, care se bucura de un prestigiu deosebit în rândul trupelor; comandamentele marilor unități erau asigurate de ofițeri care își probaseră calitățile în campania precedentă și fuseseră selecționați ca atare.
Operația ofensivă avea să se desfășoare în mai multe etape, atingându-se succesiv următoarele obiective: în prima etapă – cucerirea, cu aripa stângă a armatei, a înălțimilor dintre valea Șușiței și valea Putnei și atingerea aliniamentului Găurile, Vizantea Mănăstirească, Câmpurile, poiana Încărcătoarea (restul dipozitivului rămânea pe loc); în a doua etapă, după introducerea rezervelor, se preconiza ofensiva centrului și dreptei armatei pentru cucerirea aliniamentului Răchitașul Mic, Răchitașul Mare, dealul China, Valea Sării; succesul acestei acțiuni urma să conducă, în cea de-a treia etapă a operației, la înaintarea întregului dipozitiv al armatei până la linia Arșița Mocanului, vârful Războiului, dealul Slatina, piscul Cocoșilă, Răchitașul.
Succesul acțiunii ofensive a infanteriei depindea într-o măsură hotărâtoare de o temeinică pregătire de artilerie. Fază de început a bătăliei de la Mărăști, pregătirea de artilerie urma să se declanșeze în ziua de 9/22 iulie 1917, având o durată de două zile.
În după-amiaza zilei de 10/23 iulie, regele Ferdinand, în calitate de comandant suprem, s-a adresat ostașilor români printr-un însuflețitor ordin de zi în care se spunea: „Scumpii mei ostași! Mult așteptata zi a sosit, când după luni de repaus și refacere, iarăși puteți arată dușmanului vitejia românească a străbunilor noștri. S-a dat ordinul de ofensivă pe întregul front și împreună cu frontul nostru, fronturile vecine vor porni la atac. Ochii tuturora sunt ațintiți asupra voastră; în vitejia voastră toată suflarea românească și-a pus nădejdea și credința nestrămutată de victorie. […] Porniți la luptă cu brațul oțelit, cu inima sus, cu sufletul plin de dorul de biruință. Purtați drapelele înainte. Alungați pe dușmanul din pământul strămoșesc, fiți plini de vitejie, pilde de toate virtuțile ostășești”.
Unitate de infanterie română în marș spre pozițiile de luptă
După ce, în tot cursul nopții de 10/23 spre 11/24 iulie, artileria a continuat cu intensitate sporită să bată poziția inamică, în zorii zilei de 11/24 iulie marile unități din dispozitivul ofensiv al Armatei 2 române au început atacul asupra frontului Diviziei 218 infanterie germană din Grupul Ruiz.
La ora 10 satul Mărăști era în întregime în mâinile forțelor române, dar urmărirea inamicului a continuat. Un nou asalt l-a scos și din poziția de pe platoul de la vest de Mărăști, amenajată cu șanțuri-adăpost și rețele de sârmă, și l-a silit să se retragă până pe dealul Viei.
Atacată concentric, după o luptă deosebit de crâncenă, poziția puternic fortificată de pe dealul Mănăstioara a fost cucerită în după-amiaza zilei. Au fost făcuți numeroși prizonieri, s-au capturat mari cantități de armament printre care și o baterie de mortiere de tranșee și un tun cu tragere rapidă de 105 mm pe care artileriștii români l-au pus să bată pozițiile inamice dinspre Soveja.
În acest timp inamicul a încercat să ia măsuri de redresare a situației grave în care se afla și care amenința să devină curând catastrofală. În urma ordinului primit de la comandamentul Grupului Gerok, de „a închide văile Putnei și Șușuței”, generalul Eugen Ruiz a cerut Diviziei 1 cavalerie austro-ungară să constituie un detașament cu care să ocupe înălțimile de la nord și sud de satul Gura Văii.
Planurile comandamentului inamic aveau să fie în curând zădărnicite de ostașii Armatei 2 române, al căror elan ofensiv era de nestăvilit. Încă din zorii zilei de 12/25 iulie, sub presiunea atacurilor infanteriei, puternic susținute de focul artileriei grele și de însoțire, unitățile austro-ungare și germane au continuat retragerea, unele centre de rezistență fiind părăsite chiar înainte de apropierea forțelor române.
Mitralieră românească într-o poziție amenajată în prima linie
În după-amiaza zilei de 12/25 iulie, în timp ce întregul dispozitiv al armatei îndeplinea cu succes misiunile ofensive stabilite pentru acea zi, iar inamicul executa o retragere precipitată în căutarea unor zone favorabile în care să-și refacă apărarea, Marele Cartier General a trimis „Ordinul de operații nr. 34” prin care se hotăra oprirea ofensivei. „Cu tot succesul obținut – sublinia documentul – continuarea operațiunilor pe frontul nostru nu mai este posibilă din cauza situațiunii generale pe frontul oriental”.
Acest ordin, care a produs nemulțumirea ofițerilor și ostașilor români, era o consecință nemijlocită a înfrângerilor suferite de armata rusă pe frontul din Galiția și Bucovina. Cu mari eforturi, generalul Lavr Gheorghievici Kornilov reușise să oprească temporar ofensiva germano-austro-ungară, dar pentru menținerea frontului îi erau necesare noi forțe. În aceste împrejurări, guvernul provizoriu al Rusiei decisese încetarea operațiilor ofensive pe tot frontul oriental și trimiterea în zona periclitată a unor forțe rusești scoase de pe alte fronturi, inclusiv din Moldova. Referindu-se la impactul eșecurilor ruse din Galiția și Bucovina asupra desfășurării ofensivei române, istoricul rus V.N. Vinogradov scria: „Ofensiva trupelor române în sud, lângă Mărăști (raionul Focșani), a fost încununată de succes. Din cauza descompunerii armatei ruse, românii au trebuit să facă față în această regiune la toată greutatea operațiilor. Românii au făcut destul de mult, au obținut succese. Dar din cauza situației de pe frontul nostru, noi am trimis o telegramă generalului Scerbacev prin care am ordonat încetarea ofensivei. Astfel că operațiunea începută cu succes a fost zădărnicită”.
Impetuozitatea ofensivei executate de trupele române, ca și fermitatea comandantului Armatei 2, care n-a acceptat oprirea acțiunii în condiții ce i-ar fi fost defavorabile, au atras aprecieri elogioase din partea comandantului Armatei 4 ruse. În telegrama trimisă generalului Averescu în după-amiaza zilei, generalul A.I. Ragoza scria: „Admirând bravura și activitatea excepțională a vitezelor dumneavoastră trupe, vă rog să primiți, domnule general, cele mai sincere felicitări din partea mea personal și a întregii Armate 4 ruse. Suntem mândri că avem un vecin atât de viteaz”.
În ziua de 13/26 iulie 1917 operația ofensivă a Armatei 2 română a continuat pe întreaga lărgime a frontului cu deosebită impetuozitate. Lipsit de o linie de rezistență bine oreganizată, inamicul a fost silit să se retragă în grabă spre vest și sud-vest căutând să-și refacă apărarea pe lanțul de înălțimi ce străjuiesc dinspre apus Țara Vrancei.
Aruncător de mine din dotarea armatei române în poziție de tragere în zona Mărăști
Într-un raport al arhiducelui Iosif din 13/26 iulie 1917 se făceau următoarele aprecieri: „Dimineața la ora 8 se produce un mare atac asupra Diviziei 218 germană, care și-a pierdut puterea de rezistență, așa încât linia Soveja a fost străpunsă de inamic. Am ordonat generalului Seeckt ca să-și exercite toată autoritatea sa asupra acestei divizii și, dacă va fi cazul, să se folosească de cele mai drastice măsuri”.
Eliberarea Sovejei de către trupele române crease mari dificultăți Diviziei 1 cavalerie austro-ungară, pe care arhiducele Iosif le aprecia astfel: „Soveja este în mâinile inamicului, singurul drum de retragere al Diviziei 1 cavalerie este tăiat. Regimentul 7 husari (în care se afla și fiul arhiducelui) va putea evita capturarea dacă se va retrage prin păduri seculare și munți stâncoși […]. Situația este periclitată și cu puține șanse de salvare”.
Un element de noutate pe frontul român în acele zile l-a reprezentat introducerea în dipozitivul ofensiv al automobilelor blindate. Beneficiind de avantajul mobilității, ceea ce imprima un ritm mai rapid ofensivei, această tânără armă și-a dezvăluit și unele servituți când a fost nevoită să acționeze în teren frământat, lipsit de comunicații.
Pentru a se putea evalua corect locul și importanța operației ofensive executată de Armata 2 română în zona Mărăști, în contextul general al campaniei anului 1917, este necesar să se pornească de la scopul și misiunile ce i-au fost fixate armatei. Marele Cartier General român își propusese ca prin această operație să se realizeze „completa imobilizare a tuturor forțelor inamice”. Întrucât în concepția comandamentului suprem acest obiectiv nu reprezenta un scop în sine ci, în plan strategic, trebuia să concure la succesul ofensivei româno-ruse de pe Siretul inferior (zona Nămoloasa), imobilizarea inamicului avea în vedere în primul rând rezervele strategice ale acestuia. Atragerea acestor rezerve din adâncimea dispozitivului defensiv inamic în depresiunea Vrancei era de natură să faciliteze reușita operației ofensive ce trebuia executată de Armata 1 română și armatele 4 și 6 ruse.
Situația grea în care s-a aflat Grupul Gerok în urma ofensivei române de la Mărăști a impus aducerea unor forțe suplimentare, obligând comandamentul inamic să-și modifice planurile operative și să-și restructureze dispozitivele. O lucrare germană (Schlacht bei Mărășești, Rumänien) consacrată luptelor de pe frontul român consemna: „Eșaloanele superioare ale Puterilor Centrale nu s-au așteptat la o asemenea înfrângere care a consumat toate rezervele. De o participare a Grupului Gerok la o ofensivă a centralilor nici nu mai putea fi vorba. […] Nu era exclus ca Divizia 218 infanterie și Divizia 1 cavalerie austro-ungară să fie respinse în continuare spre vest, în direcția crestelor Carpaților Orientali, înainte chiar de sosirea trupelor de întărire aflate pe drum”.
La cererea expresă a generalului F. von Gerok pentru restabilirea situației grave create de ofensiva română, i s-au trimis în ajutor importante forțe: 41 batalioane infanterie, 45 baterii de artilerie și 41 escadroane de cavalerie, ceea ce echivala, în total, cu patru divizii de infanterie și două divizii de cavalerie.
Victoria Armatei 2 române la Mărăști a surprins total comandamentul german, care a înțeles că, în fața unor forțe adverse cu mare potențial combativ, trebuiau luate cu grijă în calcul riscurile acțiunilor viitoare. „Având în vedere această situație și în mod deosebit breșa larg deschisă între Armata 1 austro-ungară și Armata 9 germană, duce la creșterea pericolului înaintării românilor mai departe și în direcția sudică, împotriva flancului stâng al Armatei 9 germane. […] Românilor le-a reușit deja într-un mod atât de strălucit surprinderea, încât se recomandă prudență”.
Comandantul de căpetenie al armatei române decorând pe front militari distinși în bătălia de la Mărăști
În timp ce pe frontul Armatei 2 române avea loc o relativă și temporară stabilizare a acțiunilor de luptă, mai la sud, în lunca Siretului inferior, se încheiau pregătirile pentru o nouă și crâncenă încleștare. Ofensiva pe care inamicul avea să o dezlănțuie în această zonă a frontului se va zdrobi de dârza apărare a Armatei 1 române, de la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august 1917, operație de amploare rămasă în istoria primului război mondial sub denumirea de „bătălia de la Mărășești”.
PREȘEDINTELE ASOCIAȚIEI NAȚIONALE A CADRELOR MILITARE ÎN REZERVĂ ȘI ÎN RETRAGERE „GL. GRIGORE BĂLAN” – COVASNA
Col. (rtr) Ioachim GRIGORESCU
PRIM – VICEPREȘEDINTELE ASOCIAȚIEI JUDEȚENE CULTUL EROILOR „REGINA MARIA” – COVASNA
Mr. (rz) Robert-Tiberiu RUSZNÁK
