„Înțelepciunea este cheia reușitei dar și perseverența muncii și încrederea în sine.” Citind aceste cuvinte îți vine să crezi că cine le-a scris a descoperit cheia succesului. Că în rândurile care urmează va fi vorba de vreo reușită remarcabilă, poate chiar despre o performanță. O putem numi și așa. Despre performanța de a fi simplu într-o lume complicată, am invitat la dialog o domnișoară care demult mi-a atras atenția prin felul ei de a fi.
Maria Miron este o tânără din Mărtănușul Covasnei, elevă la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe. Foarte talentată. Serioasă și sârguincioasă. Cu preocupări diferite față de tinerii pe care ne-am obișnuit să-i vedem adânciți în misterioasa lumea a androidelor. Este membră în Ansamblul Folcloric „Românașul” cu care participă la diferite serbări și competiții atât locale cât și naționale. În cursul săptămânii este la liceul din Sfântu Gheorghe. Duminica la biserica din Mărtănuș. Citește din biblie, cântă la strană. Însuși P.S. Andrei – Episcopul Covasnei și Harghitei i-a înmânat o diplomă de mulțumire pentru eforturile de a sprijini biserica, pe care i-a acordat-o, pe 7 nov. 2021, zi în care a avut loc resfințirea Bisericii Ortodoxe „Adormirea Domnului” din sat.
Preocupările ei, perseverența, felul firesc de a se dedica școlii, familie, dansului, bisericii, m-au uimit. Ghicindu-i sensibilitatea, m-am gândit să o provoc la o poveste. Povestea unei mlădițe românești din Mărtănuș, am s-o numesc. A acceptat senină și deschisă, răspunzându-mi dintr-o răsuflare tumultuoasă a sufletul, fără să stea prea mult pe gânduri. Este fascinant să descoperi câtă credință susură încă nestingherită în sufletele tinerilor crescuți la țară, așa cum deseori sunt numiți. Vă invit să citiți.
Maria, sunt bucuroasă că ai acceptat, deși poate că timpul te presează având în vedere că se apropie examenul de bacalaureat. Spune-mi te rog, ce perspective îți oferă o viață încărcată de tradiționalism, mai ales în aceste vremuri când marea majoritate a tinerilor au alte valori, spre altceva se îndreaptă?
Când ies din biserică după slujbă, sufletul și mintea mea intră într-o stare de spiritualitate care îmi oferă perspectiva de a vedea lucrurile dintr-un alt unghi, unul mai înțelept și contemplativ. Practic, analizez situația din perspectiva unui înțelept trimis de Dumnezeu al cărui mod de gândire este diferit față de cel al unui adolescent din zilele noastre care acționează uneori fără să se gândească la consecințe.
Ce înseamnă pentru tine Biserica? Cum ai ajuns să cânți la strană? Crezi că pentru tinerii din ziua de azi sunt importante valorile transmise de acasă?
Biserica înseamnă liniște, pace și bucurie. Locul unde îmi găsesc liniștea, unde mă regăsesc pe mine și unde mă pot detașa de viața cotidiană, de griji, de probleme și de stres. Cum am ajuns să cânt la strană, sincer, nici eu nu mai știu. În fiecare duminică ne trezeam și mergeam toată familia, cu mic cu mare la biserică. Fratele meu, care acum este student la Iași, pe vremea aceea mergea mereu înainte de începerea slujbei, fiind ajutorul părintelui în altar. Dascălul satului, fiind mai bătrân și nemaivăzând bine, mereu chema câte un copil pentru a-l ajuta la citirea Sinaxarului. Țin minte și acum că mai mereu se uita la mine și cu zâmbetul pe buze mă chema să-l ajut. Într-o duminică m-a întrebat dacă aș putea să vin să-l ajut și la utrenie, acolo fiind mai mult de citit. Cu mare drag am acceptat. Și de atunci, cam acum trei ani dacă țin bine minte, am început să vin în fiecare duminică de dimineață, înaintea de începerea slujbei. La început mi-a fost mai ușor, deoarece îl aveam pe nenea Mitu, cum obișnuiam noi să-i spunem, lângă mine și îmi arăta ce trebuie să citesc, dar totodată mi-a fost greu cu emoțiile pe care cu greu le-am stăpânit. La începutul pandemiei am rămas singură la strană, alături de femeile din sat care ajută mereu biserica și la toate activitățile care au loc la biserică și cu care ne mândrim foarte mult. Ne-a fost foarte greu, și acum ne este, pentru că nu știm rânduiala și nu știm mereu ce trebuie să cântăm, dar alături de părintele Dumitru Trofin care la fel ne este alături și ne ajută mereu, reușim să nu ne depărtăm de Dumnezeu și mai ales să păstrăm fărâmitura de credință lăsată de strămoșii noștri, singura care ne-a mai rămas în aceste vremuri grele. Și cred că pentru noi tinerii sunt foarte importante valorile transmise de acasă, deoarece acestea ne ajută să ne formăm ca oameni și ne clădesc caracterul.
Foarte frumos și cu înțelepciune spus! Aș vrea să vorbim puțin despre bunici, copilărie, grădiniță, școala primară. Ce amintiri plăcute ai despre ei, despre obiceiurile din sat: de Crăciun, de Sfintele Paști? Ești poate ultima generație din sat care a mai păstrat ceva din frumoasele tradiții de sărbători. Mergeați cu colindul?
Despre bunici aș putea să vorbesc foarte mult, nu cred că mi-ar ajunge timpul. Grădinița am făcut-o la Sita Buzăului, la bunicii din partea mamei, la care am și crescut și unde ne-am petrecut copilăria și eu și fratele meu. Îmi aduc aminte cu drag și dor de acele timpuri, iar dacă aș putea da timpul înapoi nu m-aș gândi de două ori și sigur m-aș întoarce la acele timpuri. În fiecare dimineață, bunicul se trezea de dimineață și își pregătea mașina pentru a ne duce la grădiniță, și la școală pe fratele meu, iar bunica se trezea pentru a ne îmbrăca pe noi și a ne pune mâncare. Eu fiind alergică la gluten, pe vremea aceea nu prea se găseau alimente fără gluten, bunica mereu îmi punea sandwich, un sandwich mai diferit, din mămăligă cu gem de prune. Și acum îi țin minte gustul. Bunicul ne ducea în fiecare dimineață, iar la prânz la 12:00 era în fața grădiniței așteptându-mă pe mine. În nicio zi nu se întâmpla să întârzie sau să nu vină după mine. Doar joia, dimineața mă ducea cu mașina dar la prânz venea bunica cu bicicleta și mă lua, el fiind plecat la „Brașeu”, cum spunea el, cu o vecină de-a noastră și vindeau lactate. Mereu îl așteptam seara când venea de la Brașov pentru că știam că sigur ne aduce ceva bun. Banane pentru mine și cornuri pentru fratele meu, și Sprite, sucul nostru preferat. Mereu au avut grijă să fim curați, să fim mâncați, să avem tot ce avem nevoie, dar mai ales ne-au învățat cum să fim oameni, chiar dacă eram mici pentru a înțelege aceste lucruri. Ne-au învățat să fim politicoși și să respectăm pe toată lumea și să fim oameni de omenie.
Mereu îmi aduc aminte de vorba bunicului: „Omenia nu-i slănină”.
Chiar dacă, din păcate, nu mai sunt astăzi printre noi îmi aduc aminte cu drag de momentele petrecute cu ei și îmi pare rău că atâta timp cât au fost cu noi nu am apucat să le mulțumesc pentru tot ce au făcut pentru noi. Îi port mereu cu mine în suflet și în rugăciunile mele și nu este dată să merg la Sita și să nu intru la cimitir și să nu le aprind o lumânare.
Școala primară am făcut-o la Mărtănuș până în clasa a III a, iar din clasa a IV a m-am mutat la Brețcu, învățătoarea mea fiind în concediu medical din cauza unui accident la picior. Pentru că eram puțini copii la secție română, învățam simultan, adică toate clasele eram la un loc și aveam o singură învățătoare, o doamnă cu mult calm, cu multă răbdare și o persoană care-și dedica toată dragostea pentru munca pe care o făcea, o doamnă pe care mă bucur să o revăd chiar și acum după nouă ani.
De Crăciun mereu mergeam la colindat, îmbrăcați în straie populare. Începeam din partea de sus a satului, „de la deal” cum zicem noi. Începeam eu cu fratele și vărul meu, iar pe parcurs de la fiecare casă unde era un copil, se îmbrăca și el la fel în straie populare și veneau cu noi, ajungând la ultima casă să fim mult mai mulți copii față de când plecasem. Eram foarte bucuroși să colindăm și nerăbdători să ajungem acasă să împărțim banii primiți și să vedem dacă Moș Crăciun ne-a lăsat cadourile corespunzătoare cu cele pe care le scriam în scrisoare.
Generațiile mai tinere ca noi nu prea mai păstrează această tradiție.
Mereu stau seara în Ajun și aștept să vină colindători, dar nu vin, poate și din pricina faptului că suntem puțini și din cauza pandemiei care ne-a îndepărtat de tot. Iar de Paște, în săptămâna Patimilor, mergeam la denii în fiecare seară, joia mergeam la Slujba celor 12 Evanghelii, vinerea mergeam la cântarea prohodului, iar sâmbăta mergeam la Slujba Învierii și stăteam până dimineață la sfârșit, așteptând să luăm Paște.
Câți tineri au mai rămas în sat, Maria? Crezi că odată plecați, se dezrădăcinează de părinți, de locurile natale sau sunt cumva forțați să se adapteze nevoilor personale.
La noi în sat am rămas foarte puțini tineri, aceștia fiind plecați în toate colțurile țării. Fiecare a plecat pentru a-și face un trai mai bun, pentru a-și face o familie și pentru a avea un loc de muncă stabil. Îi înțeleg, deoarece nu prea ai cum să-ți asiguri traiul stând doar la Mărtănuș, dar îi rog să nu-și uite rădăcinile și să se întoarcă cu drag în locurile natale, să nu dea uitării pământurile unde s-au născut și să nu uite să mai aprindă câte o lumânare la căpătâiul celor din familiile acestora.
Cum vede o tânără tradiționalisă ca tine, viitorul? Care este cheia reușitei?
Eu văd un viitor cu tehnologie avansată, cu oameni din ce în ce mai ocupați de locul de muncă, dar care se vor îndrepta mai mult spre biserică deoarece aceștia au nevoie să creadă în cineva/ ceva divin. Biserica este locul în care oamenii sunt cei mai aproape de Dumnezeu, unde se regăsesc și unde se pot izola de realitatea cotidiană. Înțelepciunea este cheia reușitei dar și perseverența muncii și încrederea în sine.
Iată o rețetă a reușitei care poate stârni invidii. Frumos și înțelept mod de a gândi la o vârstă încă fragedă. Mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi răspunde la întrebări. Îți doresc success la examenul de bacalaureat care bate la ușă, bucurii și multe reușite în viață.
Închei cu convingerea că România are viitor!
Mihaela Aionesei, Târgu Secuiesc
