Răsfoind ziarele şi revistele, cititorul poate găsi diverse ştiri mai mult sau mai puţin interesante, mai mult sau mai puţin incitante, sau pur şi simplu „nimicuri”, adică nişte „chestii distractive” menite a ne mai descreţi frunţile.
Astfel într-un ziar „confrate” ne-a fost dat să găsim la rubrica „Unul pe zi” un citat din Emil Cioran: „Câteodată oamenii se împiedică de adevăr, dar de cele mai multe ori se ridică şi merg mai departe”. Frumos spus! Depinde de fiecare cum îl interpretează. De pildă, mie îmi vine în minte imaginea unui om căzut la pământ, pe o stradă aglomerată, pe lângă care trec mulţi pietoni, privesc o clipă, apoi trec mai departe nepăsători, bucurându-se că nu sunt ei în locul celui căzut. Din fericire, printre acei trecători cu suflet mic, există şi câţiva gata să sară în ajutorul celui căzut şi chiar o fac. Cinste lor! În altă parte cineva face un rău altcuiva; imediat se adună în jur o ceată de privitori sau, cum le-ar zice cineva, „gură-cască”, dar dintre aceştia nu mulţi intervin pentru a împiedica răul sau pentru a cere ajutor, ci preferă să privească cu toată curiozitatea ca la un meci sau la un film. Aceştia sunt „spectatorii pasivi” ai scenei adevărului, însă există şi reversul medaliei, adică „spectatorii activi”, care intervin pentru ca răul să nu se extindă. Ba uneori nouă înşine nu ne convine un adevăr care a dat peste noi ori l-am primit în dar de la cineva sub forma unor cuvinte, şi preferăm să-l ignorăm şi-l vom ignora trecând mai departe, până când el ne va ajunge din nou din urmă. Rezultă că ar fi mult mai bine ca atunci când întâlnim Adevărul sau el ne întâlneşte pe noi, să nu-l neglijăm, ci să-l tratăm cu toată atenţia, deşi există o îndoială: s-ar putea ca Adevărul meu să însemne Necazul altuia, însă întotdeauna ar trebui să acţionăm după legile umanităţii şi să nu trecem cu nepăsare atunci când ne iese în cale.
Tot în acelaşi ziar, la rubrica „Bancul zilei”, ne-au surâs alte două texte scurte. Unul suna cam aşa: „Foarte mulţi români speră că DNA-ul va începe să le caute şi lor averile. Pentru că ei le caută de-o viaţă şi nu le găsesc…”. Iată şi aici un Adevăr spus ironic şi caustic, pentru ca toată lumea să priceapă. Săracii oameni, îşi caută averile pe care nu le au, în timp ce alţii nu ştiu pe unde şi cum să-şi ascundă averile pe care le au. Păi dacă ar avea şi ei măcar o poşetă de 100.000 de dolari, precum are Frumoasa Blondă, le-ar mai păsa lor de grijile lumii? Ei da, lumea aceasta nu este pentru oricine! Unde-aţi mai văzut Dumneavoastră vreo profesoară la o şcoală sătească sau o doctoriţă de ţară să vină cu o astfel de poşetă la lucru?! De fapt, nici nu le-ar sta bine, pentru că „le-ar strica imaginea”, astfel că fiecare cu visul lui, dar exemplul oricum e prost, aşa că să lăsăm DNA-ul să se ocupe de treaba această şi să pună pe proprietarii unor asemenea bunuri în rând cu oamenii obişnuiţi şi truditori ai acestei ţări, cu toate că şi aici există îndoieli…
Există îndoieli, pentru că al treilea text citat zice: „Cum se alintă procurorii DNA la telefon: – Închide-l tu… – Ei, închide-l tu…”. Şi aici nu putem să nu remarcăm umorul dintotdeauna al poporului român, care în sărăcia lui are puterea de „a face haz de necaz”. Şi totodată ne mai zboară gândul de cele spuse într-o seară la televizor de către fostul preşedinte: „Observ că în echipa mea am avut şase colaboratori, dintre care trei i-au arestat pe ceilalţi trei”. Cam aşa sunau vorbele celui care a condus România timp de zece ani. Din aceste cuvinte răzbate cu putere o undă de nostalgie amestecată cu uimire şi nemulţumire, pentru că atunci când ai pierdut puterea se năruie şi „castelul iluziilor” pe care îl construisei cu atâta pricepere şi sârg, în speranţa că va dura veşnic, însă din urmă ne ajunge mereu Adevărul, pe lângă care am trecut mult timp cu nepăsare, şi acum el ne surprinde şi ne doare.
Dragi concetăţeni, păstraţi Măsura şi respectaţi Adevărul, cumpăraţi-vă poşete mai modeste şi moşii mai mici, ajutaţi Poporul în care trăiţi, şi totul va fi bine!
. .
Mihai Trifoi
