Protopopul Gheorghe Răţulea (1930-2009)
X.11. Protopopul Ioan Boian (1931-2015)
În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul „Păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei”, de Erich-Mihail Broanăr, Ioan Lăcătuşu și Sebastian Pârvu, volum apărut la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.
Cartea reprezintă un omagiu adus slujitorilor Bisericii Ortodoxe din județele Covasna şi Harghita – preoți, protopopi și ierarhi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Lucrarea introduce în circuitul public informații, în mare parte inedite, despre contribuția Bisericii Ortodoxe, a școlilor confesionale și asociațiilor culturale românești din această parte de țară la păstrarea și afirmarea identității naționale românești din Arcul Intracarpatic.
X.10. Protopopul Gheorghe Răţulea (1930-2009)
Părintele Gheorghe Răţulea s-a născut la 13 aprilie 1930, în comuna Teliu, judeţul Braşov, ca fiu al lui Alexandru şi Ana Răţulea. La vârsta de 12 ani a rămas orfan de tată. În această circumstanţă, fiind cel mai mare dintre cei 4 fraţi a participat la susţinerea acestora. Între anii 1947-1951, a urmat cursurile liceale ca orfan de război la Titu-Gară, judeţul Dâmboviţa, la Dragomireşti-Vlaşca şi la Câmpeni.
La îndemnul părintelui Arsenie Boca, în anul 1951, s-a înscris la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, pe care îl absolveşte în anul 1955. În anul 1954, la 20 iulie, se căsătoreşte cu Marin Cornelia din Sâmpetru. Din această căsătorie au rezultat trei fiice: Cornelia, Maria şi Angela. La 21 noiembrie 1955, a fost hirotonit pe seama parohiei Zagon, judeţul Covasna. Pastoraţia la Zagon, timp de 7 ani, s-a desfăşurat în împrejurări dificile. În primul an, fără casă parohială şi fără lumină electrică. În această parohie, a întreprins cele necesare în vederea construirii unui nou lăcaş de rugăciune, demers rămas nefinalizat, din cauza opoziţiei administraţiei locale, din timpul regimului comunist.
În iunie 1963, părintele se transferă în parohia Băcel, unde va sluji timp de aproape 43 de ani, până în anul 2005, 8 noiembrie, parohie în care părintele a dat tot ceea ce a avut, şi a avut destule de dat. A propovăduit, cu timp şi fără timp, valorile spirituale fiind însetat după adevăr, bine şi frumos, după o cunoaştere superioară vieţii, dar mai ales după o trăire în cultul valorilor religios-morale creştine care ridică sufletul către idealul sfinţeniei către superlativul existenţei, către îndumnezeire.
Era totdeauna săritor, gata să-şi ajute credincioşii în orice situaţie. Foarte mulţi dintre credincioşi mărturisesc, astăzi, că mergeau la uşa părintelui cu diferite nevoi din viaţa lor, iar părintele îi încuraja de fiecare dată: „faceţi ceea ce aveţi de făcut pentru că eu mâine dimineaţă sunt la Sf. Altar şi mă rog pentru voi”. Era fericit când putea să uşureze încercările cuiva, părea că face totul pentru familia sa. Vorba sa era dulce şi înţeleaptă totdeauna ziditoare. Vorbea la timp şi la loc potrivit. Cuvântul său era „dres cu sare” cum zice Sf. Ap. Pavel că trebuie să fie graiul preotului (Galateni 4,6).
Datorită acestei virtuţi alese ce îl împodobeau s-a dovedit a fi întocmai păstorului celui bun care-şi pune sufletul pentru oi. Biserica din Băcel era totdeauna plină de credincioşi având cea mai bună frecvenţă în comparaţie cu numărul de familii din localitate.
Printre altele, părintele avea un caiet în care menţiona pe 2-3 credincioşi care nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit în postul dinaintea Sfintelor Paşti. Iată mărturia grijii pe care adevăratul păstor o are pentru sufletele încredinţate spre păstorire.
La altarul bisericii din Băcel, s-au pregătit pentru demnitatea preoţească şapte preoţi, dintre care unul este arhiereu, PS Sofian Braşoveanul, iar altul, egumen la Schitul românesc Prodromu din Muntele Athos, arhimandritul Atanasie Floroiu.
Toate acestea arată vrednicia părintelui care s-a făcut model atât pentru credincioşi, cât şi pentru foarte mulţi dintre preoţi ce l-au cunoscut.
Timp de 12 ani, a activat ca protopop la Protopopiatului Ortodox Sf. Gheorghe, fiind un apropiat colaborator al ÎPS Ioan care l-a apreciat foarte mult şi l-a menţinut în postul de protopop pentru cuminţenia şi iubirea de Dumnezeu şi de semeni.
În cuvântul de la slujba înmormântării părintelui Gheoghe Răţulea, ÎPS Ioan a mulţumit Bunului Dumnezeu pentru că „a hărăzit un astfel de preot în eparhia noastră”. Conform rânduielii înmormântării preoţilor de mir, părintele a plecat în veşnicie, fiind îmbrăcat în veşmintele preoţeşti spre a sluji la masa Împărăţiei Cerurilor a bisericii triumfătoare, unde va pomeni numele tuturor celor ce i-au trecut pe sub epitrahil în timpul celor 50 de ani de preoţie. Rugăm pe Bunul Dumnezeu să-i răsplătească ostenelile şi veşnică să-i fie pomenirea pe pământ şi în ceruri.
Din iniţiativa părintelui Gheorghe Răţulea, în toţi aceşti ani, în parohie s-au întreprins numeroase colecte pe seama construirii altor biserici şi a unor semeni nevoiaşi. În anul 1991, credincioşii din Băcel, în rolul de naşi, au botezat 63 de copii cu handicap, ori abandonaţi. Dintre aceştia, 26 se aflau la Şcoala Ajutătoare de la Olteni, judeţul Covasna. Cu această ocazie, copiii de diferite vârste au primit îmbrăcăminte corespunzătoare. Din acelaşi îndemn creştinesc, numeroşi creştini sunt ajutaţi la sfârşitul slujbei din duminici şi sărbători. Bolnavii sunt cercetaţi la domiciliul lor
Timp de peste două decenii, cât a îndeplinit responsabilitatea de protopop al protopopiatului Sf. Gheorghe, a avut raporturi armonioase, ecumenice colegiale cu reprezentaţii cultelor din Sf. Gheorge şi localităţi ale judeţului Covasna.
În decursul anilor, părintele Gheorghe Răţulea a publicat numeroase articole (predici, meditaţii etc.) atât în revistele teologice, cât şi în ziarele locale. Este autorul volumului Slujind Biserica şi Neamul, apărut la editura Grai Românesc, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, cu binecuvântarea şi sprijinul PS Ioan Selejan. În parohia Băcel şi în protopopiatul Sf. Gheorghe, părintele Răţulea, s-a bucurat de respectul şi preţuirea credincioşilor. Mai mulţi ani a fost vicepreşedintele Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” din Sf. Gheorghe. O răsplată a întregii sale activităţi a reprezentat-o şi conferirea, în anul 2006, a diplomei de Cetăţean de onoare al comunităţii româneşti din Sf. Gheorghe.
X.11. Protopopul Ioan Boian (1931-2015)
Părintele Ioan Boian s-a născut la 27 februarie 1931 în satul Şapartoc, din părinţii ţărani Nicolae şi Victoria Boian, fiind cel de-al patrulea copil al lor. Creşte şi copilăreşte în satul natal, într-o familie creştină cu tradiţie (unchiul mamei, Patriciu Pintea, fiind preot, iar bunicul, învăţător şi dascăl la biserică) şi face şcoala primară la Şapartoc. Dragostea faţă de biserică o dobândeşte în familie încă din primii ani de viaţă, determinând absolvirea (în 1948) Şcolii de Cântăreţi Bisericeşti „Dimitrie Cunţanu”,din Sibiu. După absolvire, este nevoit să desfăşoare şi unele activităţi civile.
Încorporat în 1951, îndeplineşte un stagiu militar de 3 ani şi o lună. După lăsarea la vatră, în 1954, la îndemnul preotului profesor Dumitru Călugăr, se înscrie la Seminarul Teologic din Cluj în anul 3, fiindu-i recunoscuţi cei doi ani de şcoală de cântăreţi. Aici trăieşte, alături de colegii lui cu 6-7 ani mai tineri decât el, probabil, cei mai frumoşi ani de şcoală, dovadă fiind prietenia care i-a legat de la absolvirea seminarului, în 1959, până astăzi. Pe perioada seminarului îndeplineşte şi funcţia de cântăreţ bisericesc la Capela „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, din strada Moţilor din Cluj, preot fiind regretatul protopop Ioan Costea, de la care şi-a însuşit conduita şi numeroase învăţături care-i vor folosi în cariera de peste 55 de ani de preoţie.
Urmează admiterea la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, ale cărei cursuri le urmează la fără frecvenţă, obţinându-şi licenţa în 1965. Este hirotonit de către Mitropolitul Ardealului Nicolae Colan, preot pe seama parohiei Ogar (astăzi Poieniţa) din protopopiatul Târgu Mureş, în aprilie 1960, parohie în care stă doar câteva luni, fiind transferat, în acelaşi an, în Parohia Daia cu filia Şapartoc (satul natal), Protopopiatul Sighişoara.
În 1971, este transferat la cerere în Parohia Hodac, Protopopiatul Reghin, pe care o păstoreşte până în 1977, când, vrednicul de pomenire Episcopul Emilian Birdaş îi propune să accepte tranferul, ca preot protopop, la Miercurea Ciuc, Judeţul Harghita. A avut de luat o hotărâre grea, deoarece se ataşase de credincioşii din Hodac, dar ascultarea faţă de ierarh primează şi, astfel, în 1977 devine protopop al întregului judeţ Harghita. Au fost ani destul de dificili din punct de vedere profesional, dar s-a străduit să-şi ducă la capăt dificila misiune care i-a fost încredinţată, cât a putut el de bine.
Preasfinţitul Emilian Birdaş îşi făcuse un ţel principal din a cunoaşte situaţia reală a puţinelor parohii ale acestui protopopiat şi, mai ales, din a asigura fiecărui credincios ortodox de aici (mulţi dintre ei nemaifiind nici vorbitori de limbă română) asistenţa religioasă ortodoxă şi românească. O altă prioritate era aceea de a scoate la lumină ceea ce se mai putea din patrimoniul bisericii ortodoxe din zonă, arhive şi documente care să ateste situaţia trecută şi prezentă a creştinilor români ortodocşi. De aceea, prima sa sarcină a fost de a cerceta localitate cu localitate, parohie cu parohie, de a sta de vorbă cu oamenii (chiar şi în limba maghiară dacă era cazul) pentru a afla cât mai multe lucruri despre bisericile şi casele parohiale care fie nu mai existau, fie erau folosite în alte scopuri, despre cimitirele româneşti care nu mai existau, de a căuta fotografii cu acele imobile parohiale, cu preoţii şi consiliile parohiale care au slujit cândva în aceste sate, acum maghiarizate.
„Am trecut apoi la cercetarea parohiilor din teritoriu; la primul contact, văzând ce a mai rămas din neamul nostru, din bisericile noastre, din limba noastră, din portul nostru şi din obiceiul românesc pe aceste meleaguri transilvane, am fost decepţionat de-a binelea. Satele din judeţ în care mai rămăsese o biserică, o casă parohială sau un cimitir, toate părăsite, dovedeau că au fost cândva şi români acolo. Am întâlnit sate în care nici foştii credincioşi nu mai ştiau unde a fost biserica sau nu spuneau de frică să nu vadă consătenii lor că noi vrem să identificăm locurile fostelor biserici ortodoxe româneşti.”
Parohiile mai slabe trebuiau susţinute, preoţii încurajaţi şi ajutaţi (ei şi familiile lor) pentru a rezista şi a-şi putea îndeplini misiunea sfântă pe care o aveau într-un teritoriu destul de ostil, dar şi într-o societate care nu sprijinea biserica. Nu în puţine dăţi a fost însoţit în aceste vizite de ierarhul însuşi, care voia să vadă la faţa locului situaţiile pe care i le aducea la cunoştinţă. Stătea de vorbă cu preoţii şi îi încuraja, stătea de vorbă cu credincioşii, cerceta bisericuţele părăsite, ruinele bisericilor, cimitirele din care rămăseseră doar câteva cruci româneşti (sau niciuna!).
Avea însă durere mare în suflet fiindcă avea zeci de biserici vechi, monumente istorice în ruină, ca de exemplu Biserica din Sândominic, Schitul de la Făgeţel, Biserica din Frumoasa, rămăşiţele Bisericii din Tomeşti, Porumbenii Mari, Bodogaia etc., care aveau nevoie de un sprijin material pe care numai statul l-ar fi putut da, dar pe care, fireşte, nu-l primeau.
A avut şi momente fericite trăite în această zonă. Unele dintre cele mai frumoase, pe care le trăia în fiecare an, erau cele de la Mănăstirea Sf. Ilie Tesviteanul din Topliţa (ctitorie a primului patriarh al României, Miron Cristea), la hramul Mănăstirii, unde, sub supravegherea fermă, dar blândă a părintelui stareţ Mihail Goia avea loc o sărbătoare unică în zonă, care aduna mii de credincioşi din toate părţile. Aici, în distonanţă cu cele mai multe parohii din protopopiat, sărace şi cu puţini credincioşi, avea loc o adevărată sărbătoare românească şi creştin ortodoxă, care umplea sufletele de bucurie duhovnicească, preoţilor, credincioşilor, dar şi ierarhului, şi care îi ajuta în lupta pentru menţinerea flăcării ortodoxiei româneşti în judeţul Harghita, pentru întregul an care urma.
Sfintele Liturghii Arhiereşti din partea nordică a judeţului (ex. Corbu, Bibor, Tulgheş) care adunau, poate, mii de credincioşi din împrejurimi, erau adevărate manifestări naţionale şi ortodoxe şi îl bucurau mult. S-a întristat însă, împreună cu ierarhul, la o vecernie făcută la Făgeţel, când s-a întâlnit cu credincioşii îmbrăcaţi în ii, fote şi cămăşi populare româneşti, dar i-a auzit vorbind între ei în altă limbă decât cea a strămoşilor lor. Acest lucru l-a făcut pe Episcopul Emilian să-i şoptească la intrarea în biserică: „Grele zile au mai avut românii noştri!” Impresionante au fost sfinţirile bisericilor din Livezi şi Cristuru Secuiesc, precum şi Sf. Liturghie Arhierească din Odorheiu Secuiesc.
S-au evocat aici doar câteva momente din cei şase ani petrecuţi ca protopop al Protopopiatului Miercurea Ciuc. Ele au fost mult mai multe, şi bune şi rele. Trebuie evocat, însă, în câteva cuvinte şi episodul bisericuţei care urma să fie dărâmată din centrul Municipiului Miercurea-Ciuc, pentru care atât protopopul Ioan Boian, cât şi preoţii din protopopiat, dar şi ierarhul, au dus un adevărat război cu autorităţile locale şi centrale, ajungând până la cabinetul preşedintelui de atunci al statului şi la Patriarh. La un moment dat, a fost pus în situaţia de a i se interzice să se întâlnească cu ierarhul său. Au făcut-o totuşi în secret, stabilind împreună strategia pe care urma să o abordeze în faţa autorităţilor pentru a salva biserica. Din fericire, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost o bătălie importantă pe care au câştigat-o în final ei şi Biserica noastră.
Tot hotărârea Episcopului Emilian determină transferul său, în 1983, ca protopop al Protopopiatului Sighişoara şi preot la parohia Sighişoara II. Aici îşi desfăşoară activitatea până la 1 ianuarie 2001, când se pensionează din funcţia de protopop, rămânând doar preot paroh până în 2009, când se pensionează şi de la parohie. Este îmbisericit apoi, pe seama parohiei Sighişoara V, unde slujeşte până la sfârşitul zilelor sale.
Întreaga activitate i-a fost recunoscută prin distincţiile oferite de ierarhii sub a căror păstorire a lucrat, PS Emilian Birdaş şi ÎPS Andrei Andreicuţ, încununate de primirea Crucii Patriarhale, personal de la PF Patriarh de vrednică pomenire, Teoctist, în anul 2000. După ieşirea la pensie, a reuşit să aducă sub lumina tiparului o monografie a satului său natal, Şapartoc (rezultat al unei temeinice şi îndelungi documentări), o cronică a vieţii şi activităţii sale ca preot slujitor şi protopop, o scurtă istorie a protopopiatului Sighişoara şi câteva impresii ale vizitelor sale în Muntele Athos şi Ţara Sfântă. A plecat la Domnul în dimineaţa zilei de 4 septembrie 2015.
În perioada 1983-1990, greaua misiune de protopop al judeţului Harghita a fost îndeplinită de părintele Dumitru Gherman. În anul 2013, părintele protopop Dumitru Gherman, împreună cu fiul său, pr. Dimitrie Gherman au publicat volumul Răni nevindecate ale neamului românesc din mijloc de ţară, cu un Cuvânt înainte semnat de ÎPS Irineu Arhiepiscop al Albei Iuliei, pe care îl reproducem în anexă.
Erich-Mihail Broanăr
Ioan Lăcătuşu
Sebastian Pârvu
