În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul „Păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei”, de Erich-Mihail Broanăr, Ioan Lăcătuşu și Sebastian Pârvu, volum apărut la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.
Cartea reprezintă un omagiu adus slujitorilor Bisericii Ortodoxe din județele Covasna şi Harghita – preoți, protopopi și ierarhi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Lucrarea introduce în circuitul public informații, în mare parte inedite, despre contribuția Bisericii Ortodoxe, a școlilor confesionale și asociațiilor culturale românești din această parte de țară la păstrarea și afirmarea identității naționale românești din Arcul Intracarpatic.
IV. Episcopul Veniamin Nistor
IV.1. Episcopul Veniamin Nistor
(născut la 10 februarie 1886 în Araci, jud. Covasna, numele de botez Virgil, decedat la 5 februarie 1963, în Alba Iulia)
Virgil Nistor s-a născut la 10/22 februarie 1886, în casa preotului Dionisie din parohia Arpătac (azi Araci), în judeţul Trei Scaune, azi Covasna (originar, însă, din Porumbacu de Jos, lângă Sibiu). Deşi a murit în 1901, vrednica sa mamă Elena (nepoată a unui protopop din Braşov) şi-a crescut singură cei opt copii – patru băieţi şi patru fete – rămaşi orfani, până la vârsta majoratului.
În paginile din monografia localităţii Araci, referitoare la preotul Dionisie Nistor se menţionează: „Înalt, brunet, fire liniştită şi bun cuvântător precum şi bun român – preotul Dionisie Nistor pune ordine în conducerea parohiei care suferise în anii din urmă. Înzestrat şi cu o hotărâre neclintită a căutat toate posibilităţile să isprăvească noua biserică, cu hramul „Sfântul Dumitru”. (…) Toamna anului 1887 aduse ziua de sărbătoare când străduinţele tuturor, aveau să fie încununate prin sfinţirea măreţei biserici, al cărui turn înalt lucea până departe în Ţara Bârsei. În ziua de 26 octombrie 1887 se sfinţeşte, prin mitropolitul Miron Romanul, biserica din Araci cu hramul Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.
Mama episcopului Veniamin, Elena Nistor, n. Stanciu (1861-1938), a fost fiica lui Vasile şi Maria Stanciu, din Râşnov, familie care a avut opt copii, înrudită cu familia cunoscutului protopop braşovean Ioan Petric. Cei opt copii ai familiei Nistor, rămaşi orfani de tată, la 1901, au fost îngrijiţi şi „întăriţi din merindea aleasă, pe care le-o dădea biserica neamului, de mama lor, preoteasa Elena. Mamă ideală şi jertfitoare, care a dat neamului şi bisericii oameni de seamă… Acestei mame îşi datorează Sfinţia sa (Veniamin – n.n.) educaţia-i religioasă şi românească, preoţia cucernică-i şi arhieria-i cuvioasă. Şi tot ei distincţiunea-i de intelectual ardelean şi părinte al poporului bănăţean”. După moartea preotului Dionisie Nistor „începe mucenicia unei mame, vrednică de aureola ce-a împodobit funcţiile celor mai alese nume ale neamului nostru, care singură şi prin propriile ei puteri creşte şi educă pe cei opt copii orfani, căutându-le fiecăruia rostul în viaţă”.
După ce a făcut şcoala primară în Araci şi apoi în Braşov, în toamna anului 1906 s-a înscris la Institutul Teologic din Sibiu, obţinând, în 1909, „absolutoriul” teologic. Şi-a continuat pregătirea timp de doi ani la Facultăţile de Litere – Filosofie şi Teologie din Bucureşti, dar fără să le termine. La 9 iulie 1913, mitropolitul Ioan Meţianu l-a hirotonit diacon, iar la 15 iulie 1913, întru preot necăsătorit. A fost mobilizat ca preot militar în cursul Primului Război Mondial, în armata austro-ungară. După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, a îndeplinit funcţia de şef de serviciu la Resortul Cultelor din Consiliul Dirigent (1919), apoi pe cea de secretar al noii eparhii a Clujului (1920-1922).
Documentele aflate în fondul Pompiliu Nistor (fratele Episcopului Veniamin Nistor) la Muzeul Bisericii „Sfântu Nicolae” din Şcheii Braşovului, prezintă informaţii inedite referitoare la: activitatea unui preot militar ortodox român din armata austro-ungară, în Primul Război Mondial; relaţiile sale cu ostaşii români, cu superiorii şi cu clericii celorlalte culte; legăturile strânse cu românii ardeleni şi cu cei din Regat; cunoaşterea foarte bună şi interesul sporit pentru problemele majore care frământau Neamul Românesc, în anii premergători Marii Uniri; relaţiile strânse ale intelectualilor români din zonă cu elita românească a timpului şi implicarea acestora în marile frământări ale momentului; cunoaşterea unei game largi de probleme care ţin de starea de spirit, mentalităţile şi viaţa cotidiană a comunităţilor româneşti, civile şi militare, la începutul secolului al XX-lea. Între anii 1922-1941, a fost secretar, apoi consilier la Arhiepiscopia Sibiului, hirotesit protopop în 1926, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai mitropolitului Nicolae Bălan, membru în Adunarea Eparhială a Sibiului şi în Congresul Naţional Bisericesc.
În această calitate, l-a secondat pe mitropolitul Nicolae Bălan într-o serie de acţiuni, cu pricepere, sinceritate şi multă dăruire. Şi-a îndreptat atenţia mai cu seamă spre fraţii săi întru slujirea preoţească. Între altele, a fost iniţiatorul şi organizatorul căminului preoţesc de la Bazna, lângă Mediaş, inaugurat în 1939. A fost deosebit de activ în cadrul Asociaţiei clerului „Andrei Şaguna”, fiind membru în Comitetul ei central şi casier, timp de 20 de ani. În această calitate, a iniţiat şi creat un „fond de ajutorare preoţesc”. A mai activat şi în cadrul „Astrei” şi în „Reuniunea română de muzică „Gheorghe Dima” din Sibiu. În 1926, s-a ocupat personal de buna organizare a pelerinajului de la „Locurile Sfinte”, cu 160 de persoane, sub conducerea mitropolitului Nicolae Bălan. A fost membru în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului şi în Congresul Naţional Bisericesc de la Bucureşti.
În timp ce activa la Sibiu, a scris o serie de articole în periodicele bisericeşti de aici, în speţă la „Telegraful Român” şi „Revista Teologică”. A scris, însă, şi câteva lucrări – sub pseudonimul „Părintele Nichifor” – prin care căuta să atragă atenţia opiniei publice asupra modului în care Guvernele de atunci creau o situaţie privilegiată cultelor neortodoxe de la noi, în special celor din Ardeal (greco-catolic, romano-catolic, reformat etc.): Biserica ortodoxă în bugetul Cultelor pe 1930 (1930, 26 p.), Bugetul Cultelor pe 1931 (1931, 45 p.), Confesionalism politic (1930, 109 p.), Să înceteze confesionalismul politic (1933, 31 p.), Să se facă dreptate (1934, 40 p.), Les cultes minoritaires et l’Eglise orthodoxe roumaine dans le nouveau budget de la Roumanie (Bucureşti, 1936, 36 p.) etc.
Munca sa de secretar arhiepiscopesc este descrisă cu măiestria-i stilistică cunoscută, de prietenul şi consăteanul său mai tânăr Nicolae Colan, în 1946, pe când era episcop al Clujului. Iată un scurt fragment: „Cancelaria Părintelui Secretar era deschisă la orice oră din zi pentru cei aveau treabă la «Consistor», ca şi pentru cei ce nu aveau treabă. Jalbele le asculta uneori cu răbdare mucenicească, cererile le primea cu bunăvoinţă. Lămuririle le da cu râvnă şi pricepere, veştile neplăcute le surdina cu discreţia proprie slujbei sale, iar pe cele bune le primea cu bucuria omului care – măcar din când în când – se poate şi destinde. Din cancelaria lui nimeni n-a ieşit fără sentimentul odihnitor că a stat de vorbă cu un om care-şi cinsteşte locul, încercând să facă fiecăruia atâta dreptate câtă-i cu putinţă să i se facă pe temeiul legii şi al bunăvoinţei frăţeşti. Cu această fire binecuvântată de Dumnezeu nu e de mirare că secretarul Consiliului Arhiepiscopesc din Sibiu a izbutit să-şi facă sălaş cald în inima obştii creştineşti, în mijlocul căreia a trăit.
A fost tuns în monahism la Căldăruşani, sub numele „Veniamin” şi hirotesit arhimandrit în 1940. La 3 iunie 1941 a fost ales episcop al Caransebeşului (hirotonit 8 iunie, înscăunat 24 iunie 1941). În urma desfiinţării Episcopiei Caransebeşului de către regimul comunist, în anul 1948, a fost pensionat şi numit stareţ al mănăstirii Sf. Treime (catedrala Reîntregirii) din Alba Iulia, unde a rămas până la sfârşitul vieţii în 1963.
Activitatea lui la Caransebeş s-a desfăşurat în împrejurări foarte vitrege. Cu numai două zile înainte de instalare, deci la 22 iunie 1941, trupele româneşti au trecut Prutul, începând eliberarea Basarabiei de sub ocupaţie sovietică, ca după trei ani, acelaşi pământ românesc să intre din nou în stăpânire străină. A urmat perioada de crâncenă asuprire care s-a instaurat după schimbările de la 23 august 1944, cu consecinţe dureroase care se resimt până azi. Episcopul Veniamin a fost, însă, mereu la datorie: în vizite canonice, la sfinţiri de biserici, la hramuri mănăstireşti, în „misiunea” organizată în Transnistria, alături de toţi ceilalţi ierarhi ardeleni şi bănăţeni. Tot sub raport misionar, a îndrumat activitatea mai multor asociaţii religioase: Oastea Domnului, Reuniunea de femei, Societatea „Sf. Gheorghe” a tineretului.
A desfăşurat o rodnică activitate editorială, a editat revista „Altarul Banatului”, în care au apărut numeroase studii, unele de excepţie, articole şi recenzii. „Foaia Diecezană”, ctitorită de primul episcop Ioan Popasu, şi-a continuat apariţia sub directa sa îndrumare. Sub raport economic, s-au pus bazele unui fond pentru zidirea unei noi clădiri pe seama Academiei Teologice. La Mănăstirea „Sfântul Ilie-Vasiova”, a ridicat o clădire în care urma să funcţioneze un orfelinat. Deşi a păstorit într-o perioadă cu mari greutăţi de natură economică, în cuprinsul eparhiei s-au ridicat şi refăcut mai multe biserici, iar unele s-au pictat, s-au zidit case parohiale, s-au cumpărat câteva imobile.
Din nefericire, această frumoasă şi rodnică activitate s-a încheiat pe neaşteptate, la 5 februarie 1949, când eparhia Caransebeşului a fost desfiinţată, iar ierarhul ei „pus în retragere”; împlinea, în aceeaşi lună, 63 de ani. Aceeaşi soartă au avut şi mulţi alţi colegi ai săi din Sfântul Sinod. În această situaţie a fost „închinoviat” şi numit „stareţ” la catedrala „Reîntregirii” (fostă „a încoronării”) din Alba Iulia. Câţiva ani a trăit acolo şi fostul episcop al Americii, Policarp Moruşca († 1958), prietenul său din tinereţe.
În fondul arhivistic „Pompiliu Nistor”, de la Muzeul Bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, există o bogată corespondenţă purtată între cei doi fraţi (Veniamin şi Pompiliu Nistor), constând din scrisori, ilustrate, cărţi poştale, fotografii şi iconiţe trimise cu diverse prilejuri de Veniamin Nistor fratelui său Pompiliu. Printre acestea şi un număr de 37 de „epistole” din perioada albaiuliană, cuprinse în fond, între numerele de înregistrare 1811-1853, toate fiind inedite. Prima dintre acestea poartă data de 19 decembrie 1950, iar ultima, de 10 iunie 1960. Cronologic „epistolele” au fost expediate astfel: una în 1950; două în 1951; cinci în 1954; patru în 1955; şase în 1956; şase în 1957; opt în 1958; patru în 1959 şi una în 1960. În total un număr de 21 scrisori, cuprinzând 47 de pagini, şi 16 cărţi poştale.
Subiectul principal al corespondenţei trimise, având în vedere şi profesiunea de medic a fratelui său şi soră medicală a cumnatei sale, vizează în cea mai mare parte starea sa de sănătate. Se pot evidenţia în timp apariţia şi evoluţia simptomelor unor boli datorate tensiunii mărite, arteritei membrelor inferioare sau acuităţii vizuale reduse la o treime, medicii care l-au tratat, printre care şi renumiţii medici specialişti, gerontologul prof. dr. Ana Aslan, urologul prof. dr. Theodor Burghele şi endocrinologul C.I. Parhon, tratamentele indicate şi urmate, efectele acestora asupra evoluţiei sau involuţiei bolii.
Veniamin Nistor a trecut la cele veşnice, la 5 februarie 1963, după o lungă şi grea suferinţă; în acea zi se împlineau 14 ani de când fusese desfiinţată eparhia. A fost îngropat în incinta mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din oraşul Unirii, prohodit fiind de un ales sobor de preoţi, în frunte cu episcopul Teofil Herineanu de la Cluj. Aceasta a fost viaţa distinsului fiu al Covasnei, secretar şi consilier la Sibiu, vlădică la Caransebeş, retras apoi în tovărăşia cărţilor, în rugăciuni şi slujbe, la Alba Iulia lui Mihai Viteazul. Cea mai potrivită caracterizare ce i s-a făcut, considerăm că este a Părintelui Marcu Bănescu, fost consilier al său şi profesor de Teologie la Caransebeş: „Preot cu chip de sfânt, blând, prietenos, înalt, drept, cu barbă albă… iubitor al florilor şi al drumeţiilor. Om drept, cinstit şi stăruitor. Preot convins, devotat şi zelos. A fost un om al păcii şi bunei înţelegeri, pildă a vredniciei arhiereşti”. (va urma)
Erich-Mihail Broanăr
Ioan Lăcătuşu
Sebastian Pârvu
