În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna, începând cu acest număr, va publica, în serial, volumul „Păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei”, de Erich-Mihail Broanăr, Ioan Lăcătuşu și Sebastian Pârvu, volum apărut la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.

Cartea reprezintă un omagiu adus slujitorilor Bisericii Ortodoxe din județele Covasna şi Harghita – preoți, protopopi și ierarhi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Lucrarea introduce în circuitul public informații, în mare parte inedite, despre contribuția Bisericii Ortodoxe, a școlilor confesionale și asociațiilor culturale românești din această parte de țară la păstrarea și afirmarea identității naționale românești din Arcul Intracarpatic.

Păstori şi păstoriţi prin ascultare

Punem şi ne punem tot mai des problema păstorului autentic ca fiind axis mundi-ul Bisericii, ca nevoie primă a oricărei comunităţi. Dar cine este acela?

Să-l definim oare ca fiind cel pe care îl percep cei încredinţaţi în conformitate cu sufletul lor? Nu. Deoarece omul este părtinitor în gândire şi va creiona un chip după chipul inimii lui: cel bun – bun, cel rău – rău.

Atunci cine este Chipul păstorului celui de-a pururea preocupat de soarta păstoriţilor săi? Răspunsul este Hristos, Arhiereul cel Mare.

După cum bine ştim, teologia ortodoxă împarte activitatea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat în trei slujiri, trei dregătorii, sau misiuni conforme lucrărilor sale, anume, chemarea profetică – ca Unul ce vesteşte adevărul desăvârşit, El însuşi fiind Adevărul –, slujirea arhierească – Hristos fiind ,,Cel ce aduce şi Cel ce se aduce” de-a pururea ca Jertfă şi Jertfitor – şi demnitatea împărătească – ca stăpânitor a unei împărăţii veşnice (Psalm 71, 10-11, Luca 1, 33 ş.a.).

Toate acestea se oglindesc şi-n viaţa şi definirea muncilor oamenilor, dar nici un om nu poate fi în acelaşi timp toate, doar Hristos este singurul ce a purtat în sine conlucrarea perfectă şi simultană a acestora.

Ceea ce ne interesează pe noi în problematica de faţă este Chemarea Arhierească. Vorbim despre Cel ce cheamă şi cel chemat tocmai cu terminologia aceasta, pentru a putea sublinia măreţia şi sublimitatea principiului.

De aceea şi spune Sfântul Isaac Sirul că Dumnezeu este simplu cu cei simplii şi învăţat cu cei învăţaţi, subliniind raportul chemării omenităţii la mântuire, dar nu ca predestinare, ci ca putinţă şi dorire de a răspunde a fiecăruia dintre noi acestui ecou din sufletul nostru ce se sădeşte acolo odată cu cufundarea în apa Baptismală.

Şi Apostolul (Pavel) spune în scrisoarea sa adresata corintenilor că slujirile sunt diferite: ,,Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi… Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor… Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate… Dragostea nu cade niciodată” (Epistola întâi către Corinteni 12,4-6, 28 şi 13, 8).

Astfel înţelegem că iubirea lui Hristos se răsfrânge prin prezenţa Persoanei Sale ca urmare a unei chemări, nu la adeziunea la vreo idee sau concept, ci ca părtăşie reală a persoanei umane cu Persoana divină, atât prin teandricitatea hristică, cât şi prin modul de împlinire a ceea pentru ce a fost zidită (omenitatea) – chip spre asemănare prin ascultare.

Modelul hristocentric este acela al prezenţei Cuvântului ca prezenţă iubitoare în chipul Său. Deci, iubirea lui Hristos are drept scop creşterea duhovnicească prin frumos, deoarece nu împărtăşim ideea de iubire, ci însăşi Iubirea unei persoane ce se şi numeşte conform făptuirii (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4, 8).

Dinamica creşterii spirituale ţine de o vieţuire conformă sfaturilor păstorilor de suflete, ca urmare proprie a lor faţă de Păstor, şi nu e legată de formalism, ci de prezenţa tainică a lui Hristos prin trupul Său – Biserica – în comunităţile în care este existent ca urmare a chemării lui: ,,Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20).

De aici deducem şi că vârstele duhovniceşti pot varia în funcţie de modul lor de trăire (un tânăr poare fi mai duhovnicesc şi aşadar bătrân, decât un bătrân care nu trăieşte după Evanghelie, şi se comportă ca un tânăr nepăsător), deoarece Hrisos e viu în Biserică prin harul Său şi prezent în lumea întreagă ca mod de privire a cunoaşterii naturale ce devine spirituală. Aşadar, starea e superioară locului – în comuniune, sau nu.

Şi deoarece nu putem să privim noţiunea de păstor şi păstorire numai sub aspect de Jertfitor, vom conchide justificând necesitatea Jerfitorului de a fi totodată şi jertfă prin cuvintele teologului Alphonse de Lamartiene: „În fiecare parohie este un om care este al tuturor, pentru că e părinte sufletesc al tuturor; este chemat ca martor, ca sfătuitor, ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţii; care ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt; care binecuvintează şi sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul; un im pe care copilaşii se obişnuiesc a-l iubi, a-l venera şi a se teme fireşte de el; pe care chiar necunoscuţii îl numesc părinte; la picioarele căruia creştinii merg a depune mărturiile lor cele mai intime; un om, care prin starea sa, este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletului şi ale trupului; mijlocitor obligat între bogăţie şi sărăcie, care vede pe cel sărac şi pe cel bogat bătând la uşa sa, rând pe rând: cel bogat pentru a-i lăsa milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără a se ruşina; care nefiind în nici o treaptă socială, ţine deopotrivă de toate clasele; de clasele de jos, prin viaţa sa săracă şi adeseori prin umilinţa naşterii; de clasele cele înalte, prin educaţia, ştiinţa şi înălţimea sentimentelor, ce inspiră şi recomandă o religie a iubirii de oameni; un om în fine, care ştie toate, care are dreptul de a spune toate şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti. Acest om e PĂSTORUL”.

Felicităm şi binecuvântăm ostenitorii acestei cărţi care, în paginile ei, au scos la lumină chipuri de ierarhi, monahi şi preoţi care au lucrat, cu timp şi fără timp, pe aceste binecuvântate meleaguri ale eparhiei noastre în slujba Bisericii şi a Neamului.

† Andrei

Episcopul Covasnei şi Harghitei

Prefaţă (1)

Anul 2015 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi” şi „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii”. Se are în vedere prezentarea importanţei şi rolului marilor păstori de suflete (ierarhi, preoţi şi călugări) care, prin slujirea şi activitatea lor, au contribuit la susţinerea, consolidarea şi dinamizarea vieţii şi misiunii parohiei şi mănăstirii. La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a fi concretizată la nivel local şi în fiecare eparhie această temă a anului 2015, lucrarea de faţă îşi propune prezentarea importanţei şi rolul păstorilor de suflete (ierarhi, preoţi-protopopi şi călugări) din Eparhia Covasnei şi Harghitei care, prin slujirea şi activitatea lor, au contribuit la susţinerea, consolidarea şi dinamizarea vieţii şi misiunii parohiei şi mănăstirii sub toate aspectele, care s-au remarcat ca apărători ai dreptei credinţe, învăţători ai pocăinţei, luminători ai familiei creştine şi ai vieţii monahale şi promotori ai filantropiei creştine şi a căror viaţă şi activitate pot constitui modele pentru credincioşii de astăzi şi urmaşii lor.

În localităţile judeţelor Covasna şi Harghita, zonă binecuvântată din inima României, cu o fizionomie etnică şi confesională distinctă, nu de puţine ori percepută ca „o zonă monoetnică maghiară”, ca „un bloc compact secuiesc”, chiar dacă datorită vicisitudinilor istorice românii au ajuns numeric minoritari, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a solidarităţii fraţilor „de peste munţi”, prin credinţă şi cultură, au „supravieţuit în istorie” reuşind să dea culturii şi spiritualităţii naţionale personalităţi de seamă, în rândul cărora, la loc de cinste, se află păstori de suflete (ierarhi, preoţi şi călugări), născuţi pe aceste meleaguri, sau care au păstorit şi păstoresc cu vrednicie credincioşii din „Eparhia munţilor”.

Prezenta lucrare îşi propune să prezinte principalele coordonate biobibliografice ale principalilor păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei, lucrările şi studiile elaborate de către aceştia şi cele referitoare la viaţa şi activitatea lor, legăturile ierarhilor cu meleagurile natale, sprijinul acordat localităţilor în care s-au născut, dar şi însemnele de preţuire ale credincioşilor ortodocşi din Arcul Intracarpatic, realizate în mod deosebit după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei. În acelaşi timp, lucrarea urmăreşte să promoveze modele demne de urmat de credincioşii români şi urmaşii acestora, modele de care societatea actuală duce atâta lipsă, şi, în aceeaşi măsură, să marcheze gesturi de preţuire şi recunoştinţă sinceră faţă de păstorii sufleteşti care, prin truda lor jertfelnică depusă pe Altarul credinţei strămoşeşti şi al neamului românesc, au asigurat dăinuirea Bisericii Ortodoxe şi identităţii româneşti, pe aceste binecuvântate meleaguri din inima României. Prin informaţiile bibliografice conţinute, volumul poate constitui şi un preţios instrument de informare pentru cercetătorii preocupaţi de aprofundarea cercetărilor referitoare la istoria Bisericii Ortodoxe Române din sud-estul Transilvaniei.

Informaţii detaliate referitoare la viaţa şi activitatea ierarhilor cuprinşi în volumul de faţă pot fi regăsite în volumele dedicate acestora (patriarhului Miron Cristea, mitropolitului Nicolae Colan, episcopilor Justinian Teculescu, Veniamin Nistor, Emilian Antal), în publicaţiile editate de Patriarhia Română şi eparhiile în care au păstorit (informaţii despre itinerarii pastorale, ştiri, reportaje, pastorale, predici, conferinţe, note, interviuri, recenzii etc.), precum şi în arhivele Patriarhiei, mitropoliilor Ardealului, Banatului, Clujului, Sălajului şi Maramureşului, arhiepiscopiei Alba Iulia, episcopiilor Caransebeşului, Covasnei şi Harghitei, Germaniei de Nord, Spaniei şi Portugaliei etc.

Pentru a înţelege mai bine condiţiile în care au propovăduit Cuvântul Domnului şi au menţinut aprinsă Candela credinţei strămoşeşti şi a identităţii româneşti, pentru început prezentăm, succint, principalele repere ale cadrului istoric, geografic şi demografic din sud-estul Transilvaniei, respectiv comunităţilor  româneşti din Eparhia Covasnei şi Harghitei.

Judeţele Covasna şi Harghita, situate pe cursul superior al Oltului, în zona interioară a Carpaţilor de curbură, au o poziţie centrală în cadrul ţării. Datorită acestei aşezări, teritoriul lor este străbătut de importante căi de comunicaţii ce fac legătura între Transilvania, Moldova şi Muntenia, şi care converg spre zona de concentrare urbană şi industrială Braşov. Această poziţie geografică a făcut ca sud-estul Transilvaniei să constituie întotdeauna o zonă de întrepătrunderi şi confluenţe culturale şi demografice. Din cele mai vechi timpuri, până în prezent, viaţa comunităţilor umane din acest teritoriu a fost şi rămâne marcată de strânse legături între cele trei provincii româneşti, iar văzut mai larg, între Bazinul Carpatic, arealul balcano-dunărean şi spaţiul nord-pontic.

Munţii Carpaţi, de înălţime mijlocie şi mică, prin fragmentarea lor accentuată, prin mulţimea depresiunilor, a culoarelor, pasurilor şi trecătorilor au facilitat modul de utilizare al lor şi de păstrare a unor legături permanente între regiunile de la interior cu cele exterioare. Carpaţii Sud-Estici, în curbura interioară a cărora se află zona Covasna-Harghita, ca regiune principală a teritoriului României, constituie elementul coordonator, de referinţă pentru întreg sistemul geografic al pământului românesc. Nici fluviile, nici munţii nu despart – afirmă Ioan Conea, ci mai degrabă unesc… munţii, denumiţi de Vidal de la Blanche „conservatrices de populations”, conservă şi transmit lanţurilor de generaţii fragmentele etnice ale vechilor civilizaţii. Această afirmaţie este pe deplin confirmată şi de tabloul arheologic general al judeţului Covasna. Numeroasele descoperiri şi săpături sistematice pun în evidenţă o intensă locuire încă din paleolitic şi prezenţa unor importante culturi, unele din ele purtând numele unor aşezări din zonă (Ariuşd, Zăbala, Ciomortan). Despre viaţa economică şi culturală, nivelul de civilizaţie din acest spaţiu stau mărturie numeroasele vestigii de ceramică, tezaure, cuptoare de prelucrat minereu, aşezări umane, dintre care importante cetăţi dacice şi castre romane.

După mărime, judeţul Covasna are o suprafaţă de 3709,8 km² (1,6% din suprafaţa ţării), pe locul 39 între judeţele ţării, iar judeţul Harghita are 6639 km² (2,78% din suprafaţa ţării), situându-se din acest punct de vedere pe locul 13. Potrivit rezultatelor recensământului din 20 octombrie 2011, populaţia stabilă a judeţului Covasna a fost de 210.177 persoane, din care 45.021 români (21,4%), 150.468 maghiari (71,6%), 8.267 rromi (3,9%) şi 6.421 alte naţionalităţi şi cu naţionalitate nedeclarată (3,1%). Din totalul populaţiei stabile, 43.499 sunt ortodocşi (20,7%). 98,2 mii persoane aveau domiciliu/reşedinţa în municipii şi oraşe (47,6%), iar 108,1 mii persoane locuiau în comune (52,4%). Din punctul de vedere al mărimii populaţiei stabile, judeţul Covasna se situează pe locul 41 în ierarhia judeţelor ţării.

Potrivit aceloraşi rezultate, populaţia stabilă a judeţului Harghita a fost de 310.867 persoane, din care 39.196 români (12,6%), 257.707 maghiari (82,9%), 5.326 rromi (1,7%) şi 8.638 alte naţionalităţi şi cu naţionalitate nedeclarată (2,8%). Din totalul populaţiei stabile, 37.670 sunt ortodocşi (12,1%). 128.597 mii persoane aveau domiciliul/reşedinţa în municipii şi oraşe (42,16%), iar 176.372 mii persoane locuiau în comune (57,83%). Din punctul de vedere al mărimii populaţiei stabile, judeţul Harghita se situează pe locul 32 în ierarhia judeţelor.

Prezenţa şi continuitatea străromânească de locuire în spaţiul culturii intracarpatice, până la venirea secuilor şi după aşezarea acestora în teritoriile cunoscute apoi drept „scaune secuieşti”, constituie realităţi atestate de numeroase mărturii arheologice, lingvistice, etnografice şi documentare şi după retragerea împăratului Aurelian. Convieţuirea româno-secuiască/maghiară în acest spaţiu şi-a lăsat, de-a lungul secolelor, o profundă amprentă, care este pusă în evidenţă de amplele interferenţe istorice socio-umane şi culturale – valoroasă zestre a unui trecut comun, care n-a putut fi zdruncinat niciodată de perioadele dificile ale convieţuirii. În istoriografie (inclusiv cea maghiară) este unanim acceptat faptul că secuii s-au stabilit în arcul carpatic în secolele XII-XIII, unde trăia „o numeroasă populaţie românească”. Toponimia din interiorul curburii Carpaţilor stă mărturie a prezenţei româno-slave în aceste vetre de locuire. Numeroase nume de localităţi nu au origine maghiară, semn că erau locuite în continuare de români, şi după venirea secuilor. Din multitudinea acestor denumiri se regăsesc, de exemplu, cele ale localităţilor: Covasna, cu satul Voineşti, Topliţa, Ghelinţa, Zăbala, Zagon, Harale, Ojdula, Poian, Păpăuţi, Petecu, Hilib, Estelnic, Turia, Zălan, Ozun, Pava, Baraolt, Belin, Calnic, Casin, Căpeni, Cernat, Hătuica, Dobârlău, Boroşneu, Lisnău, Olteni, Saciova, Dalnic etc. precum şi cele ale unor nume de locuri, dealuri, râuri, pâraie, munţi etc.

După aşezarea secuilor în curbura interioară a Carpaţilor (în secolul al XIII-lea), documentele medievale amintesc alături de aceştia şi pe români având rosturi militare. Treptat, pe măsura erodării statutului de egalitate, şi sporirii privilegiilor secuilor, în arealul sud-est transilvan a avut loc un intens „proces de secuizare”, desfăşurat mai întâi, în mod natural, pe cale paşnică, în condiţiile unui spaţiu de interferenţe pe mai multe planuri. Dumitru Mărtinaş subliniază că „procesul de secuizare nu este legat de un anumit moment istoric, el a fost determinat de împrejurări locale, iniţial la una din confesiunile recepte ale unui grup de familii, ale unui sat, uneori ale unui grup de sate, proces lent şi continuu, prelungit până azi. Lipsa preoţilor români, slaba organizare a bisericii româneşti, sărăcia satelor de iobagi, i-au determinat pe mulţi români să treacă la bisericile bine organizate şi bine înzestrate ale secuilor.

Mulţi dintre „săcuii” de azi povestesc despre ei înşişi că au fost cândva „olahi ortodocşi”, dar nu mai ştiu limba românească. Şi aici viaţa bisericii ortodoxe nu este decât lupta naţiunii pentru păstrarea drepturilor, a credinţei şi a datinilor străvechi. Toate ştirile şi documentele din secolele XVIII-XIX lasă să se vadă un singur lucru clar, şi anume existenţa Bisericii Ortodoxe Române din timpuri îndepărtate. Asimilarea a însemnat şi posibilitatea propăşirii sociale; în satele din centrul secuimii în care românii au trăit disparat sau în comunităţi mici, asimilarea a fost şi un proces natural (aşa cum în zona de câmpie, românii au asimilat o parte a maghiarimii aflată în minoritate).

După 1867, politicienii de la Budapesta au ridicat maghiarizarea la rangul de scop al politicii statului şi care vedeau în limbile naţionale, respectiv în cererile naţionalităţilor de la un capăt la celălalt, numai tendinţe ale unui separatism latent sau ale unei trădări latente. Dintre legile care au dus la accentuarea maghiarizării românilor din arcul carpatic menţionăm: legea minorităţilor (1868) şi legea Trefort, prin care predarea limbii maghiare devine obligatorie în toate şcolile elementare (1879); apoi, legea maghiarizării numelor (1881); legea maghiarizării denumirii localităţilor (1891), legea învăţământului, prin care se desfiinţează şcolile confesionale româneşti (1909) etc. La aceste legi se adaugă acţiunea sistematică a organelor locale ale puterii pentru maghiarizarea etnică şi confesională a românilor din arcul carpatic.

Dacă procesul de secuizare a românilor s-a produs de-a lungul secolelor, lent, pe cale paşnică şi naturală, au existat însă şi presiuni şi constrângeri de natură etnică şi confesională, cum au existat şi momente de constrângere, de trecere forţată a românilor vorbitori de limbă maghiară din satele etnic mixte, la religii de expresie maghiară. Cronologic, aceste momente de maximă intoleranţă faţă de confesiunea şi etnia românilor din Secuime au avut loc după cum urmează: anii 1848/1849, toamna anului 1916 (după retragerea Armatei române din Ardeal), lunile ce au urmat retragerii administraţiei româneşti şi instalării administraţiei Comisiei aliate de Control (noiembrie 1944 – martie 1945), primăvara anului 1990. Prezente în memoria colectivă a românilor din Covasna şi Harghita, aceste momente reprezintă, o „piatră grea” a convieţuirii interetnice, manifestându-se ca o adevărată „teroare a istoriei”.

Cu toate vicisitudinile istoriei, sursele documentare pun în evidenţă prezenţa şi continuitatea populaţiei româneşti în localităţile actualelor judeţe Covasna şi Harghita. Pe lângă iobagi, în decursul secolelor, românii au avut îndeletniciri diverse: meşteşugari, cărăuşi, negustori – înlesnind comerţul cu Moldova şi Ţara Românească prin trecătorile Carpaţilor de Curbură ş.a. Alături şi împreună cu vestiţii oieri din Mărginimea Sibiului, Ţinutul Branului, Săcele, oierii din Arcul Intracarpatic (Breţcu, Covasna, Poiana Sărată, Buzăul Ardelean, Depresiunea Topliţei), cunoscuţi în istorie sub denumirea de „bârsanii din secuime” au reprezentat o categorie socială numeroasă şi înstărită.

După revoluţia de la 1848 şi românii din secuime au fost eliberaţi din iobăgie, chiar dacă mai târziu, prin Patenta din 1854 şi după intervenţia „bunului nostru patron” (cum îi ziceau ei) George Bariţiu, care i-a sprijinit în numeroasele procese urbariale, aşa cum celălalt mare patriot şi cărturar, Ioan Raţiu, îi va sprijini peste ani pe românii din Topliţa tot în procese de proprietate. Eliberarea din iobăgie şi „vântul de libertate” de după 1848 a fost prilejul, pentru români, de a obţine pământul lucrat de ei de secole la rând, de a-şi ridica şcoli şi biserici, de a accede la cultură. Această libertate a dus la diversificarea profesiilor la români, la crearea unor lideri şi a unor personalităţi care s-au distins în viaţa culturală şi în ştiinţă, precum şi în viaţa publică. În comitatele Ciuc, Trei Scaune şi Odorhei funcţionau numeroşi oficiali români, cum a fost şi Ioan Florian, preşedintele Tribunalului din Odorheiu Secuiesc (1880-1890), Alexe Oniţiu, judecător la Sfântu Gheorghe (1870), Ioan Pipoş, dregător de stat la Sfântu Gheorghe şi Cozmeni (1852-1861), Patriciu Barbu – „cancelist” (funcţionar) la Odorhei (între anii 1861-1871), Anton Bariţiu – „cancelist” la judecătoria cercuală din Miercurea-Ciuc (1871-1882), Alexandru Şotropa la Gheorgheni (tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), Alexandru Surdu (?-1882), judecător la Tribunalul cezaro-regesc din Odorhei, la moartea căruia ziarul Observatoriul din Sibiu scria, la 13/25 martie 1882: „Stima generală, fără deosebire de naţionalitate, îl concumitu (însoţesc) până dincolo de mormânt”. De altfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea funcţionau în regimentele de infanterie (grănicereşti) şi secuieşti (imperiale) de la Târgu Secuiesc şi Miercurea-Ciuc, precum şi în cel de cavalerie (de husari) de la Sfântu Gheorghe, şi ofiţeri români, unii cu grade şi funcţii importante în regiment (Gheorghe Popa, Matei Popp, Alexandru Crainic, Ioan Ţeţ, David Domide, viitorul ţăran David Urs de Mărgineni ş.a.).

În condiţiile istorice cunoscute, românii din sud-estul Transilvaniei şi-au putut păstra identitatea proprie – limba română şi cultura tradiţională datorită apartenenţei la Biserica strămoşească şi, mai apoi, datorită educaţiei primită în şcolile confesionale. Parcurgând un drum îndelungat şi nu arareori sinuos, când ne gândim la feluritele opresiuni exercitate în secolele XVI-XVII şi XVIII, mai ales, asupra bisericii românilor din Transilvania (încercările de catolicizare, de reformare, apoi din nou de catolicizare) în acest din urmă secol, zis şi al luminilor, caracteristica dominantă a organizării bisericii româneşti din scaunele secuieşti a fost constituirea de mici centre parohiale, acolo unde mai existau biserici cu preoţi şi eventual o cât de modestă susţinere materială. Centre în jurul cărora gravitau micile comunităţi româneşti până la 20-25 de familii.

Pentru a asigura existenţa şi funcţionarea acestei instituţii identitare vitale, comunităţile româneşti din Arcul Intracarpatic, prin efort propriu şi cu sprijinul fraţilor întru credinţă de peste munţi, au înălţat biserici ortodoxe, au cumpărat cărţi şi obiecte de cult, au construit case parohiale şi au asigurat salariile preoţilor. În acest sens, stau mărturie inventarele cu bunuri ale comunităţilor româneşti ortodoxe din zona menţionată, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

O imagine de ansamblu asupra patrimoniului bisericesc construit, existent astăzi în parohiile din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, cât şi a nenumăratelor pierderi suferite în decursul ultimelor secole, este redată în şematismul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei. Conform datelor din şematismul prezentat în Anexă, în Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, în anul 2015, existau 148 de biserici şi capele ortodoxe, din care 49 de biserici sunt construite în secolele XVII-XIX, 61 biserici construite în secolul al XIX-lea şi cele 38 biserici ctitorite de ÎPS Ioan Selejan, după înfiinţarea în anul 1994 a tinerei Eparhii a Munţilor. La acestea trebuiesc adăugate cele 37 de biserici dispărute odată cu maghiarizarea comunităţilor lor parohiale şi cele 25 de lăcaşuri de cult căzute pradă intoleranţei faţă de români şi de bisericile lor, după Dictatul de la Viena, din toamna anului 1940.

Parte integrantă a învăţământului în limba română din Transilvania, istoria învăţământului confesional în limba română din Arcul Intracarpatic este strâns legată, mai ales pentru perioada de început, de aceea a bisericilor româneşti. În tinda modestelor lăcaşuri de cult, şi în locuinţele modeste ale dascălilor bisericeşti sau ale preoţilor, au fiinţat cele mai vechi şcoli româneşti confesionale atestate documentar, cum sunt cele de pe teritoriul actualului judeţ Covasna: Zagon – cca. 1540, Araci – cca. 1700, Belin – 1774, Ghelinţa – 1770, Covasna – 1790, Breţcu – 1793, Boroşneu Mic (Valea Mare) – 1795, Mărtănuş – 1796, Sfântu Gheorghe – 1799 ş.a.

Potrivit datelor din Anexă, în comunităţile româneşti din fostul judeţ Trei-
scaune, azi Covasna, în secolul al XIX-lea au funcţionat 42 de şcoli confesionale, din care 31 şcoli confesionale ortodoxe şi 11 greco-catolice. Un rol de excepţie în organizarea şi funcţionarea învăţământului confesional ortodox din Transilvania l-a avut Sfântul Ierarh Andrei Şaguna. Pentru exemplificare redăm integral conţinutul unor circulare trimise de Mitropolitul Andrei Şaguna, protopopiatelor din eparhia sa.

„Preacinstiţilor Părinţi Protopopi şi Administratori protopopeşti! Fiindcă binele omului atârnă de la întrebuinţarea cuviincioasă a timpului, căci timpul este lumina, care lumină, adică, sârguinţă risipesc întunericul, va să zică lenea şi păcatul, şi ne face fiii luminei, adică fiii lui Dumnezeu; de aceea şi Mântuitorul zice; umblaţi până aveţi lumină, ca întunericul să nu vă cuprindă pre voi; până aveţi lumină, credeţi în lumină, ca să fiţi fiii luminei, Ioan cap. 12, 35-36; Şi fiindcă preoţii şi învăţătorii sunt mai îndeaproape chemaţi, ca bine să întrebuinţeze tot timpul, şi fiecare ocasiune pentru luminarea lor, adică, să fie luminaţi, ca apoi să fie vrednici a da lumină şi luminare la tot poporul credincios mic şi mare, ca întunericul să se risipească, şi să piară şi toţi creştinii noştri crezând în lumină, să fie fiii luminei; şi în fine, fiindcă omul nu ştie atâta cât a învăţat, ci numai cât îşi aduce aminte din cele învăţate, şi apoi ca să-şi poată aduce aminte din cele învăţate are lipsă de repetare acelora. Pentru aceea din iubirea şi îngrijirea ce o am către învăţătorii noştrii, şi către chemarea mea ca Suprem Inspector Şcolar, care mi-au încredinţat Sinodul Bisericii nostre încă din anul 1850, am aflat de bine a dispune şi pe timpul vacanţelor anului acesta şcolar ţinerea Conferinţelor învăţătoreşti într-o formă, care să fie mulţimitoare, şi totdeodată şi lesnicioasă pentru cei mai săraci învăţători, adică să coste nici o cheltuială pe seama Comisarilor de Conferinţe. Şi aşa poftesc pre Preacinstiile Voastre, ca fiecare în districtul său şcolar să hotărască 2-3 zile din timpul vacanţelor şcolare, în care adună pe toţi învăţătorii din district într-un loc îndemnatic, să ţineţi sau Preacinstiile Voastre, sau în prezenţa Voastră să ţină unul din cei mai harnici învăţători prelegeri de repetiţie asupra unor obiecte şcolare, care au fost prescrise pentru Conferinţele învăţătoreşti din anul 1863 şi 1864, precum şi din cartea compusă de Ioan Popescu, profesor la Institutul nostru arhidiecezan pedagocico-teologic, şi apoi despre tot să se aşternă încoace relaţii până la 1 Septembrie a.c. …Din aceste Circulariu să se dea fiecărui învăţător câte un exemplar spre a se putea acomoda cuprinsului expus întrânsul. Sibiu 1 iulie 1865. De tot binele voitoriu, Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei Baron de Şaguna”.

„Preacinstiţilor Părinţi Protopopi, Cinstiţi Administratori protopopeşti şi Parohi! Îngrijirea ce port necurmatu pentru înaintarea şcoalelor noastre, şi prin aceasta pentru înaintarea în cultură a poporului nostru credinciosu, m-a îndemnat a fi cu privegere deosebită asupra cărţilor de învăţătură, cu care au a fi înzestrate şcolile nostre. De aceea am şi însărcinat pre profesirul de la Institutul nostru arhidiecezan, Zaharia Boiu, ca să elaboreze o carte de cetire pentru şcoalele nostre capitale, de care se simte lipsa cu atât mai mare, cu cât mai mult s-a introdus Abecedarul elaborat de acelaşi şi recomandat Vouă prin circulariu meu din 2 August 1865 Nr. 624.

Numitul profesor a elaborat această carte şcolastică şi mi-a supştenutu spre luarea la cunoştinţă şi aprobare. Şi după ce eu am cercetat atât cuprinsul său, cât şi forma ei şi am aflat că şi una şi alta sunt corespunzătoare şcoalelor nostre, şi aşa pot avea nădejde, că ea înde obşte pentru înmulţirea cunoştinţelor şi întărirea în religiozitate şi moralitate a tinerimii nostre şcolare va aduce folosul dorit, cât şi îndeosebi pentru învăţarea Gramaticei şi peste tot a limbii nostre – care este una din cele mai de frunte obiecte de învăţământ – va împlini o lipsă şi trebuinţă de mult simţită. Pentru aceea recomand Preacinstiilor şi Cinstiilor Voastre ca Inspectori de şcoală districtuali sau locali, cartea aceasta cu acel adaos, ca să stăruiţi a se introduce prin învăţătorii noştri respectiv atât în clasa doua şi a treia a şcoalelor capitale, cât şi în ale şcoalelor populare, ca o carte şcolară şi ca o carte dec cetire, ce se poate continua spre folos cu elevii, care au învăţat Abecedarul profesorului Zaharia Boiu… Din şedinţa consistorală ţinută în 9 Decembrie 1865. Al Vostru Tuturor. De tot binele voitoriu, Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit”.

Sfântul Ierarh Andrei Şaguna cunoştea foarte bine situaţia specifică din fostele scaune secuieşti în care îşi desfăşurau activitatea parohiile şi şcolile confesionale ortodoxe. În acest sens, un exemplu îl constituie circulara nr. 944/1870 a Consistoriului Arhidiecezan Sibiu, semnată din însărcinarea arhiepiscopului Andrei Şaguna, de vicarul Nicolae Popea, prin care se dispune strângerea de fonduri prin colectă publică făcută în toate parohiile din Ardeal, pentru repararea bisericilor ortodoxe şi a şcolii confesionale din Sfântu Gheorghe. În argumentarea demersului se menţionează: „Creştinii noştri din comuna San Georgiu în Trei-scaune, văzând că biserica lor e atât de ruinată, încât fără periclitarea sănătăţii şi chiar a vieţii nu se poate întrebuinţa, de asemenea şcoala lor e atât de mică şi întunecoasă încât numai cu greu se pot ţine prelegeri cu copiii, au hotărât în sinodul lor parohial edificarea din nou, atât a bisericii cât şi a şcolii”. Consistoriul văzând „zelul ce îl au aceşti creştini pentru biserică şi şcoală şi prin aceasta pentru luminarea lor, iar pe de altă parte aflând planurile prezentate de bune, le-au aprobat… hotărând să se facă o colectă de bani în întreaga Arhidieceză, care să completeze sumuliţa frumoasă de bani şi materialele procurate prin forţe proprii”.

Bisericile şi şcolile româneşti din fostele scaune secuieşti, împreună cu asociaţiile culturale, în primul rând cu Asociaţiunea ASTRA, au contribuit în mod hotărâtor la păstrarea şi afirmarea identităţii româneşti, la formarea elitei intelectuale locale, dar şi a unor intelectuali a căror operă a fost de interes regional şi naţional.  (va urma)

Erich-Mihail Broanăr

Ioan Lăcătuşu

Sebastian Pârvu