„Rădăcinile educaţiei sunt amare, dar fructul este dulce.” Pornind de la acest citat al lui Aristotel, voi povesti în rândurile care urmează despre fericirea de a fi împreună, uniți în sărbătoare, în credință, în iubire și recunoștință față de cel care ne-a păstorit aproape 28 de ani, părintele paroh Nițu Ștefan din Târgu Secuiesc, sărbătorit pentru prima dată în sânul bisericii cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” în ziua de Sf. Ștefan. Pentru că dumnealui în smerenia cu care a fost înzestrat, niciodată în acest timp nu a lăsat să se știe că este născut într-o zi Sfântă, 25 decembrie, considerînd „Nașterea Domnului” o sărbătoare care are întâietate în sufletul tuturor, nu „venirea lui modestă” pe lume în urmă cu 66 de ani.
Și totuși, acest preot, mic la stat, dar mare la sfat, și o spun cu toată responsabilitatea fiindu-mi duhovnic drept, vrednic și bun în toată perioada trecută, a reușit prin forțe proprii, într-o perioadă de tulburare și haos care a urmat „revoluției” din 1989, nu doar să țină comunitatea românească unită în jurul bisericii, ci și să ridice o altă biserică, mai luminoasă, mai încăpătoare.
Ani mulți de frământări, nopți nedormite au fost până la zidirea ei care a durat nouă ani (1991-2000). Sfinţirea locului a fost săvârşită în ziua de Rusalii, 2 iunie 1991, de PS Serafim Făgărăşanul, Episcop Vicar al Sibiului. Locul, o grădină donată de fostul prefect Valeriu Bidu în perioada interbelică, cu destinaţia de a fi folosită ca cimitir ortodox, desfiinţat ulterior de regimul comunist.
Odată cu venirea PS Ioan care a sprijinit moral şi material ridicarea bisericii, (lucrare stagnată câțiva ani din lipsa fondurilor materiale), s-a înălțat ca o izbîndă a noastră a tuturor, o biserică mândră și frumoasă cu hramul Bisericii „Pogorârea Sfîntului Duh”. Astfel încât, poate nu întîmplător, în Vinerea Mare dinaintea Sfintelor Paşti a anului 2000, s-a putut ţine slujba „Prohodului Domnului” în noua biserică. Și ca o satifacție personală, primul botez săvârșit în prima duminică după Sfintele Paști a fost cel al fiicei mele, care în curînd împlinește 18 ani.
În 2009, după terminarea lucrărilor la pictura bisericii, credincioşii parohiei au avut bucuria să-i primească pe membrii Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: PF Daniel Patriarhul României, ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, PS Visarion al Tulcei, PS Macarie Drăgoi, Episcopul Românilor din Europa de Nord şi Preasfinţitul Andrei Făgărăşanul, Episcop vicar al Mitropoliei Ardealului (conf. Protopopiatului Sfântu Gheorghe). A fost o zi de mare însemnătate, cu încărcătură emoțională și spirituală, nu doar pentru comunitatea românească, copleșită de personalitățile bisericești aflate în mijlocul nostru, ci și pentru părintele Nițu Ștefan, extrem de emoționat să-și vadă visul atât de măreț, împlinit.
Am făcut această lungă introducere pentru că sunt puțini cei care cunosc atât sacrificiul, curajul preotului și al familiei dumnealui, cât și al enoriașilor și ai celor care au sprijint cu tot ce au putut zidirea bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” care ne-a fost stâlp de nădejde la bine și la rău. Și mulți cei care se erijează, azi, în reprezentanți ai românilor, dar care au lipsit cu desăvârșire de la această mare lucrare plină de curaj după întâmplările dramatice din decembrie 1989. Acest act de curaj ne-a asigurat pentru mult timp un loc al nostru, și nu în ultimul rând, a fost un act prin care ne-am exprimat demnitatea și identitatea națională. Pentru că nu-i totuna să ai o bisericuță ascunsă de alte ziduri la periferia orașului, sau să vezi o mîndrețe de biserică cu cupolele strălucind în soare, chiar dacă ceea ce contează este slujba și rugăciunile săvărșite în ea.
Pentru că așa cum bine spunea și cantorul bisericii, Viorel Vișan, în ziua de 27 decembrie a Sfîntul Ștefan, primul diacon și martir al Bisericii, în timp ce îi înmâna în dar o icoană din partea enoriașilor: „Pentru orice realizare, primul pas este curajul. Primul pas pe care d-voastră l-ați avut, a fost când ați venit la noi în oraș pentru a ne cârmui duhovnicește, turma puțin rătăcită care eram atunci. Al doilea pas a fost când ați început proiectul pentru realizarea unei biserici, iar următorul mare pas făcut de d-voastră, a fost ridicarea bisericii. Putem să spunem că d-voastră sunteți temelia acestei biserici, iar noi, cărămizile, după cum a spus I.PS Ioan Sălăjan: <<Fiecare om din această biserică este o cărămidă, iar Sfântul Duh este acoperișul acestei biserici.>> Prin această icoană a Sfîntului Arhidiacon Ștefan, noi vă urăm multă sănătate, fericire, viață lungă, putere duhovnicească și să ne cârmuiți cu aceeași înțelepciune”.
Vădit emoționat pentru surpriza neașteptată, a mulțumit enoriașilor și preoților veniți de prin împrejurimi, alăturați la slujbă, ca din întîmplare: Cristian Vlad Irimia, Ion Lup, Iosif Dan Cața și Ionuț Gavrilă, și ne-a asigurat că nu ne va părăsi chiar dacă va ieși la pensie, ci va continua atât cât îi permite sănătatea să slujească alături de părintele care urmează să i se alăture, Iosif Dan Cața.
Dar, surprizele nu s-au oprit aici. Pentru că a urmat un discurs care a cuprins toată perioada de preoție a părintelui de la slujirea în Biserica „Pogorârea Sfântului Duh”, susținut cu înflăcărare de un tânăr plecat din mijlocul nostru, și venit de la București, special pentru aceste zile de sărbătoare.
Se știe că niciun arbore nu face fructe până nu trece prin chinul facerii, de la mugur la floare, de la floare la fruct. La fel și omul. Și poate nici elevul Ciprian Adrian Ciuraru, absolvent al Școlii Generale „Turocsi Mozes” din Târgu Secuiesc, nu ar fi cules roadele dulci ale educației, dacă nu ar fi făcut sacrificii încă de pe vremea când era un copil de-o șchioapă. Atunci când preotul Nițu Ștefan, descoperindu-i talentul muzical la orele de religie, l-a invitat să cânte duminica în strană. Loc unde a crescut duhovnicește, spiritual și muzical, ca un smochin căruia i s-a turnat la rădăcină apă vie. Și chiar așa a fost! Căci cuvântul Domnului, odată înțeles, devine o sursă inepuizabilă de binecuvântări.
Anii petrecuți în strană, copilărește la început, au devenit mai târziu o stare conștientizată, asumată. O „întâmplare” deloc întâmplătoare, care i-a schimbat viața, după cum el singur recunoaște, căci aici în această biserică, lângă această comunitate, cu învățăturile și povețile părintelui duhovnicesc, cu susținerea părinților, a luat calea Bucureștiului, unde a urmat cursurile Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Nifon Mitropolitul” (2009-2013). A fost membru al corului care a câștigat Olimpiada Națională Corală (Arad, 2011), Marele Premiu la Concursul internațional „Prietenii Bulgariei” (Bulgaria, Albena, 2011) și medalia de argint la Jocurile Mondiale Corale (SUA, Cincinatti, 2012). Apoi a urmat cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” tot din București (2013-2018), în vară urmează se dea Licența. În acest timp a activat ca psalt (cântăreț- n.red) al Mănăstirii Radu-Vodă (2011- prezent) și ca membru al Grupului Vocal de Muzică Bizantină „Anton Pann” (2016 – prezent).
La câte libertăți o fi renunțat pentru a se pregăti pentru haina aspră a preoției, numai el știe și cei care au îmbrățișat această menire, deloc ușoară. Discursul a impresionat prin înțelepciune, echilibru și acuratețea exprimării. Micul învățăcel de altă dată, ușor timid, era acum o forță. Mă uitam la el și-l admiram pentru siguranța de sine, pentru precizia cu care reda faptele trecute, ceea ce înseamna că nimic din ce s-a întîmplat în anii trecuți nu i-a fost străin. Voi reda în întregime discursul susținut cu ocazia zilei Sfîntului Ștefan, pentru că el cuprinde și multe învățăminte aduse de la cei care i-au fost profesori și care-l ajută în susținerea tezei de doctorat.
„Preacucernice părinte paroh, preacucernici părinți, iubiți credincioși ai acestei parohii și distinși oaspeți, nu vreau să lungesc mai mult decât este cazul acest moment, ci, răspunzând invitației de a ține un scurt cuvânt cu prilejul prăznuirii muceniciei Sf. Arhid. Ștefan, ocrotitorul părintelui nostru duhovnicesc, vreau doar să vă pun la inimă câteva gânduri. În primul rând, aducem slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru faptul că am reușit să participăm cu toții la această sfântă slujbă și să ne bucurăm împreună de aceste clipe, împlinind îndemnul Sf. Ap. Pavel: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură, plângeți cu cei ce plâng!” (Rom 12, 15).
Momentul de astăzi se înscrie în lungul şir al paradoxurilor duhovniceşti, deoarece este, în acelaşi timp şi în egală măsură, moment de tristețe şi moment de bucurie. Este moment de tristețe pentru comemorarea martiriului Sf. Arhid. Ştefan, şi moment de bucurie pentru „naşterea” acestui sfânt în Împărăția lui Dumnezeu. De asemenea, este moment de bucurie pentru aniversarea părintelui nostru duhovnicesc şi moment de tristețe pentru că se pare că ar fi ultima sa aniversare în calitate de paroh al acestei frumoase biserici și comunități.
În al doilea rând, observăm că praznicele Bisericii ne aduc pe toți împreună, în comuniune. Dacă diavolul şi împărăția acestuia au însingurarea şi dezbinarea drept cuvinte de ordine, Împărăția lui Dumnezeu este despre comuniune, care nu poate exista fără iubire, iar iubirea nu poate exista în afara lui Dumnezeu. Aşadar, pentru a putea intra în Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu, dar şi pe cei din jurul nostru, astfel fiind în comuniune cu parohia, cu episcopia şi cu întreaga Biserică Ortodoxă. Dacă vom reuşi să îndeplinim sincer acest model de iubire şi de comuniune, vom ajunge să trăim o pregustare a Împărăției lui Dumnezeu, despre care ştim că este înăuntrul nostru (Lc 17, 21). Din acest motiv trebuie să prețuim comuniunea şi să conştientizăm faptul că este singura noastră cale spre fericirea veşnică.
Diavolul cunoaşte importanța comuniunii noastre, iar principala piedică pe care o pune în calea acesteia este deturnarea atenției dinspre greşelile noastre spre greşelile aproapelui, împingându-ne spre judecata semenilor noştri. Însă Hristos mustră categoric această atitudine: „Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Mt. 7,5). Însă, pentru că adesea nu reuşim să ne conştientizăm bârna, Biserica ne oferă o alternativă puțin mai accesibilă. PS Timotei Prahoveanul, actualul episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, în una dintre cuvântările sale ne îndemna să privim spre lună şi să îi observăm strălucirea în comparație cu acele pete de culoare mai închisă și mult mai puțin vizibile. Acelaşi principiu este valabil şi în cazul oamenilor, pentru că majoritatea nu am ajuns încă la desăvârşire. Astfel, trebuie să vedem lumina din sufletul fiecăruia dintre noi, iar nu petele, zbârciturile. Bineînțeles, acest lucru nu trebuie să devină un motiv pentru ignoranța sau lenea fiecăruia dintre noi de a lupta cu păcatele noastre și de a urca pe scara desăvârșirii, însă nu trebuie nici să ne împiedicăm de neputințele celorlalți, ci să îi apreciem pentru ceea ce fac bine, să le luăm exemplul și să nu le repetăm greșelile.
În al treilea rând, trebuie să vedem şi să apreciem darurile pe care Dumnezeu le-a pus în noi, fiecăruia încredințându-i talanți după putere şi cu scopul de a-i înmulți, asemenea slugilor credincioase din pilda talanților sau a minelor. Ori, nu putem să nu remarcăm dragostea şi jerfelnicia părintelui Ştefan pentru parohia noastră, destoinicia de a ne împărtăşi cuvintele vieții veşnice şi teologia Sf. Părinți, străduința pentru crearea condițiilor necesare prin ridicarea unei biserici suficient de încăpătoare, meticulozitatea organizării administrative a parohiei, toate aceste daruri, bineînțeles, după măsura cu care i-au fost încredințate spre înmulțirea în folosul nostru.
În ceea ce mă priveşte, părintele Ştefan este, alături de părinții mei, primul meu profesor de religie, de duhovnicie şi de viață, până la urmă. Iar dacă eu, din mila şi cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns astăzi să vorbesc în fața dumneavoastră, un merit deosebit aparține persoanei care mi-a arătat frumusețea slujirii lui Dumnezeu şi mi-a călăuzit primii paşi pe acest drum.
Astfel, dacă vom prețui oamenii şi darurile pe care Dumnezeu le-a încredințat fiecăruia pentru folosul Bisericii, Îl prețuim pe Dumnezeu, Stăpânul care ni le-a „închiriat”, dacă pot să spun aşa, iar El ne va prețui şi pe noi şi ne va răsplăti după măsura fiecăruia.
În Epistola sa către Evrei, Sf. Ap. Pavel îi îndeamnă pe aceștia: „Ascultați de maimarii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă…” (Evr 13, 17). În acest îndemn putem evidenția două aspecte interdependente: ascultarea credincioșilor de păstorii lor duhovnicești și responsabilitatea acestora pentru mântuirea celor încredințați. Astfel, preotul are datoria să se facă „tuturor toate ca, în orice chip, să-i mântuiască pe unii” (1 Cor 9, 22), rugându-se, priveghind, sfătuind și mustrând spre îndreptare, iar credincioșii trebuie să ia aminte la cele bune pe care le văd sau le aud din gura păstorului, și să se străduiască să le pună în aplicare. Așadar, străduința nu trebuie să fie doar a preotului sau doar a credincioșilor, ci a fiecăruia după puterea sa, pentru că principiile evanghelice vizează pe toată lumea, de la mic la mare, în egală măsură. Acest principiu este simbolizat în Biserica noastră Ortodoxă într-un mod foarte sugestiv: știm că epitrahilul de pe gâtul preoților simbolizează jugul lui Hristos (Mt 11, 29-30), iar dacă privim cu atenție partea de jos a acestuia, putem vedea niște ciucuri sau niște fire împletite; acestea simbolizează sufletele credincioșilor a căror responsabilitate o poartă preotul asupra sa. Astfel, dacă aceste sufletele vor merge în iad, îl vor târî după ele și pe cel al preotului; în schimb, dacă se vor înălța spre Împărăția lui Dumnezeu, îl vor ridica și pe cel al păstorului lor. Iată cât de frumos îi așează Dumnezeu pe oameni în comuniune!
Observăm, așadar, că Dumnezeu nu ne îngăduie să ne mântuim decât în comuniune cu păstorul nostru duhovnicesc și cu aproapele nostru. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne face responsabili de mântuirea celor din jurul nostru. Iar dacă preotul are datoria de a se ruga pentru mântuirea celor încredințați lui spre păstorire, aceeași datorie o au și credincioșii pentru păstorul lor, pentru membrii parohiei și pentru toată lumea. Iar dacă preotul are datoria de a organiza viața duhovnicească a parohiei, credincioșii au și ei, la rândul lor, datoria de a răspunde solicitărilor preotului, de a-l ajuta și chiar de a veni cu idei și propuneri pentru îmbunătățirea relației dintre credincioși, preot și Biserică, respectând principiile evanghelice și canoanele Sf. Părinți. Mai mult decât atât, dacă Dumnezeu îngăduie ca preotului să îi lipsească unul sau mai multe daruri, o face în scop pedagogic, pentru a vădi sinceritatea și disponibilitatea credincioșilor pentru a se ruga ca Dumnezeu să compenseze acele lipsuri așa cum știe El cel mai bine, iar răsplata acestora nu va întârzia.
În concluzie, având în vedere principiile pe care le-am enumerat, vă rog să îmi permiteți îndrăzneala de a vorbi în numele întregii parohii și de a mărturisi încredințarea noastră, a tuturor, de faptul că sfinția voastră v-ați străduit atât cât ați putut pentru folosul duhovnicesc și material al acestei parohii, ostenindu-vă atât cât v-a permis sănătatea pentru a ne mijloci Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos și harul Său dumnezeiesc, fără de care mântuirea noastră nu ar fi posibilă. De asemenea, dorim să ne cerem iertare pentru toate momentele în care v-am mâhnit sau v-am dezamăgit în vreun fel, și vă încredințăm de prețuirea sinceră a întregii comunități, chiar dacă aceasta este, adesea, imperfectă. Ne rugăm ca Dumnezeu să vă răsplătească înmiit efortul pe care l-ați depus pentru noi și, la Judecata Dreptului Judecător, când vom primi cu toții plata ostenelilor noastre, să fim numărați împreună cu sfinția voastră în rândul cetelor drepților. Amin! ”
După frumoasele cuvinte care au făcut să tresalte atât inimile noastre cât și a celui care i-a fost primul profesor de religie și care i-a arătat „frumusețea slujirii lui Dumnezeu” şi i-a călăuzit primii paşi pe acest drum, părintele, care până atunci a ascultat emoționat și uimit, a venit în completarea celor spuse de tânărul Ciprian Adrian Ciuraru, vorbind despre începuturile deloc ușoare.
„Mulțumesc, Ciprian. Într-adevăr discursul tău a cuprins toată perioada de luptă avută aici. Pentru că n-am venit în vremuri frumoase, liniștite, ci în vremuri tulburi. Putem spune ca în război, ca după război, când turma era risipită, păstorul alungat și începutul nu era ușor pentru cel care urma să vină în persoana mea. Încât și Înaltul Antonie Plămădeală m-a întrebat : „Părinte Ștefane, ai curajul să mergi acolo ca să slujești? Să aduni turma risipită de acolo?” Atunci am zis așa, căutând numele primul martir al Arhidiaconului Ștefan, eu merg în numele Domnului. Cu voia Lui voi sluji toate câte îmi sunt puse de Dumnezeu și de ierarhul meu la dispoziție, ca să adun turma. Și slavă Domnului, am reușit încetul cu încetul să o adun în jurul bisericii, în biserică, pentru că la început nici creștinii nu aveau curajul să vină la biserică.
Eu m-am dus cu câțiva creștini mai puternici, ca să fiu totuși ocrotit într-o oarecare măsură, dar cu o diplomație fină și cu credință în Dumnezeu, am reușit să aduc liniște în oraș, pace. Turma atât de mult a crescut încât am fost impresionat de faptul că biserica de jos era mult mai neîncăpătoare decât ar fi trebuit să fie pentru mulțimea de credincioși. O treime era înăuntru, și două treimi era afară, atunci când era sărbătoare mare. Și imediat m-am gîndit, dacă așa vrea și Dumnezeu, voi încerca să fac o altă biserică mai luminoasă, mai încăpătoare, mai la lumină, în oraș, ca să nu fie ascunsă unde era biserca noastră ortodoxă.
Iar cât au fost relațiile socio-umane cu ceilalți conlocuitori din oraș, prin diplomație preotească și blândețe, am reușit să obțin o conlucrare atât de frumoasă, încât, ani în șir la rând, țineam Crăciunul împreună cu celelalte culte: catolici și reformați, împreună cu mine în centrul orașului. Acolo fiecare a zis cuvîntul- mesajul său de Crăciun. Am cântat împreună cu copiii colinde, și toată lumea s-a bucurat de acest lucru, că suntem împreună cu toții. Acest lucru a durat vreo zece ani, după ce alți oameni au preluat reprezentarea românilor în orașul nostru, noi am fost puși la o parte, ei au fost la periferia orașului și centrul s-a degajat. Nu mai este nimeni în centru. Poate și asta este după gândirea Lui Dumnezeu” a mai spus părinte, cu un soi de tristețe și de resemnare, amintindu-ne că „misiunea noastră este să mergem înainte, să nu ne poticnim, ci să căutăm să rămânem mereu cu stindardul Crucii și al Credinței în Sus, pentru ca să vină creștinii către noi, spre partea cea cerească, așa cum spunea și Înaltul Ioan: <<Eu vă voi aștepta la poarta Raiului pe fiecare dintre voi.>> Să dea Dumnezeu să mai conviețuim aici împreună, ca după aceea să ne întîlnim și Sus, lăudîndu-l pe Dumnezeu și Sus și jos, până ce ne-a dat Dumnezeu această posibilitatea de a prăznui cele sfinte, cele ziditoare de suflet, spre slava Lui Dumnezeu și mântuirea noastră sufletească, a tuturor. Amin.”
Mie nu-mi rămîne decât să închei dând slavă Domnului că am putut participa la multe din frumoasele și importantele evenimente ale bisericii în sânul căreia multe am învățat, dar dintre toate cea mai dragă mi-a fost „Înmulțirea talanților”. Evanghelia Duminicii a XVI-a după Rusalii este una care îndeamnă pe oameni să facă milostenie și îi cheamă pe toți la înmulțirea talanților sau a calităților proprii, pentru a simți bucuria pe care le-o dăruiește Hristos Domnul celor harnici și darnici.
O învățătură care stă la îndemîna oricui vrea să se desăvîrșească pentru că „prin dăruire de sine ajutând pe alții înmulțim darurile primite de la Dumnezeu” și ce binecuvîntare mai mare decît să aduci un surîs pe chipul celui înlăcrimat…
Căci surâsul este lacrima Lui Dumnezeu ruptă din Soare.
Mihaela Aionesei
