Nicolae Iorga, istoric, critic literar, memorialist, dramaturg, poet, om politic, profesor universitar şi academician, s-a născut la 5 iunie 1871, la Botoşani. Tatăl său, Nicu Iorga, era avocat.
„Istoriografia românească a fost dominată de uriaşa personalitate a lui Nicolae Iorga, recunoscut ca unul dintre titanii culturii universale”, arată istoricul Ioan Scurtu în lucrarea ”Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996).
Nicolae Iorga a fost un copil precoce, învăţând să scrie şi să citească la o vârstă fragedă, inclusiv în limba franceză. A urmat clasele primare în localitatea natală (1878-1881), apoi studiile liceale la Botoşani (1881-1886) şi la Liceul Naţional din Iaşi (1886-1888), unde şi-a luat şi bacalaureatul.
În septembrie 1888 a intrat la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, unde, în 1889, şi-a susţinut licenţa în limbile clasice, obţinută cu menţiunea „magna cum laude”, se arată în „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005). După ce obţine o bursă, în octombrie 1890 îşi continuă studiile la L’École Pratique des Hautes Études din Paris, iar în perioada 1891-1893 face călătorii de documentare în oraşe din Italia, Germania şi Marea Britanie.
În 1892 a obţinut, la Paris, titlul de diplomat al Şcolii de Înalte Studii Politice, iar în 1893 şi-a luat doctoratul în filosofie la Leipzig, se menţionează în lucrarea „Guverne şi guvernanţi. 1916-1938”, autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (Editura Silex, Bucureşti, 1996). Revenit în ţară, Nicolae Iorga devine profesor suplinitor (din octombrie 1894), apoi profesor titular (din 1895) la Catedra de istorie medie, modernă şi contemporană de la Universitatea din Bucureşti.
În perioada 1895-1902 şi-a continuat cercetările în biblioteci şi arhive occidentale, a publicat studii, a editat culegeri de documente, a călătorit şi a conferenţiat în ţară şi în străinătate.
A debutat în presă la ziarul „Romanu” din Roman, în iunie 1884. În 1890 a publicat în ziarul „Lupta”, condus de G. Panu, o cronică la drama „Năpasta” de I.L. Caragiale şi ulterior a susţinut aici cronica literară. În acelaşi an a început să scrie la „Convorbiri literare”, „Revista nouă”, „Contemporanul”, „Arhiva”, „Lupta”, „Era nouă”, „Drapelul” şi a colaborat la publicaţia „Encyclopédie française” din Paris. Din 1892 colaborează la „Revue historique” din Paris, iar în 1893 debutează editorial cu „Poezii (1890-1893)” („Dicţionarul general al literaturii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).
În cadrul bogatei sale activităţi publicistice, Nicolae Iorga a editat şi a condus numeroase ziare şi reviste, precum ”Cuget clar”, ”Drum drept”, ”Floarea darurilor”, ”Neamul românesc”, „Neamul românesc literar”, ”Ramuri”, ”Revista istorică”, ”Revue Historique des Etudes Sud-Est Europeennes”, colaborând totodată la alte publicaţii ale vremii, se menţionează în dicţionarul „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).
La 10 mai 1906 Nicolae Iorga a scos la Bucureşti primul număr al ziarului „Neamul românesc”, care a apărut până în 1940. În 1901 i-a apărut lucrarea „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821)” (două volume), în 1904 publică „Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688″ şi „Istoria lui Ştefan cel Mare”, în 1907 îi apare primul volum din „Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea – de la 1821 înainte” (următoarele volume apar în 1908 şi 1909), iar în 1908 i-a apărut primul volum din „Istoria Bisericii române şi a vieţii religioase a românilor” (un al doilea volum a apărut în 1909).
În aprilie 1910, Nicolae Iorga împreună cu A.C. Cuza pun bazele Partidului Naţionalist Democrat. După izbucnirea Primului Război Mondial, în perioada neutralităţii României (1914-1916) Nicolae Iorga s-a pronunţat pentru intrarea ţării în război de partea Antantei. După război, în 1924 a constituit Partidul Naţionalist al Poporului, care, în anul următor, se integrează în Partidul Naţional, Nicolae Iorga devenind copreşedinte, alături de Iuliu Maniu. În septembrie 1932 Nicolae Iorga a decis să revină la denumirea iniţială a partidului său, şi anume Partidul Naţionalist-Democrat, care s-a consacrat acţiunii de educaţie morală, politică şi culturală a poporului român. „În acelaşi timp, Partidul Naţionalist-Democrat şi mai ales liderul său au desfăşurat o energică luptă împotriva Gărzii de Fier şi hitlerismului, pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale ale României”, se arată în lucrarea „Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură” (autor Ioan Scurtu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996).
A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri (aprilie 1931- mai 1932), ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor (aprilie 1931 – mai 1932), ministru ad-interim la Interne (aprilie-mai 1931). În perioada regimului de autoritate monarhică instituit de regele Carol al II-lea, Nicolae Iorga a fost ministru secretar de stat (10 februarie – 30 martie 1938) şi consilier regal (din 30 martie 1938), se arată în lucrarea ‘„Guverne şi guvernanţi. 1916-1938”, autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (Editura Silex, Bucureşti, 1996). Deputat şi senator în mai multe legislaturi, Nicolae Iorga a fost şi preşedinte al Adunării Deputaţilor (1919-1920), precum şi preşedinte al Senatului (1939), indică şi dicţionarul „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).
Istoric de reputaţie internaţională, Nicolae Iorga a efectuat cercetări istorice timp de peste 50 de ani, concretizate în peste 1. 000 de volume, 12.755 articole şi studii, 4. 963 recenzii, care acoperă toate domeniile istoriei românilor şi ale istoriei universale, conform dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)”. A întreprins numeroase investigaţii în arhivele din ţară şi străinătate, rezultatele acestora fiind publicate în volume de documente precum ”Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor” (3 volume, 1895-1897), ”Studii şi documente cu privire la istoria românilor” (31 de volume, 1901-1916).
Dintre lucrările sale de sinteză amintim: ”Istoria românilor” (10 volume, 1936-1939), ”Istoria literaturii române în secolul XVIII” (1901), ”Istoria învăţământului românesc” (1906), ”Istoria armatei româneşti” (două volume, 1910, 1919), ”Istoria artei româneşti” (1930), ”Istoria Bucureştilor” (1939) ş.a. A fost un excelent istoric al Bizanţului şi al Imperiului Otoman. Cercetările sale s-au extins şi asupra istoriei Cruciadelor, a unor popoare balcanice sau a unor state din vestul Europei şi a legăturilor acestora cu poporul român. ”Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu oricât de îngust şi umbrit din istoria română fără să constaţi că N. Iorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei”, spunea George Călinescu.
În iulie-august 1908 Nicolae Iorga a organizat la Vălenii de Munte primele cursuri ale Universităţii Populare, care aveau să se desfăşoare ulterior neîntrerupt până în 1915 şi apoi din 1921 până în 1940. De numele său se leagă înfiinţarea unor importante instituţii de cercetare istorică: Institutul de Studii Sud-Est Europene (inaugurat în ianuarie 1914), unde Iorga a ţinut cursuri şi a editat, în limba franceză, un buletin al institutului; Institutul de Studii Bizantine şi Institutul de Istorie Universală (1937), înfiinţate la Bucureşti; Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, lângă Paris (1922); Casa Română din Veneţia. În 1923 a întemeiat Fundaţia Culturală pentru Studenţi „N. Iorga”.
În martie 1929 a fost ales rector al Universităţii din Bucureşti, funcţie pe care a deţinut-o până în 1932, potrivit site-ului https://unibuc.ro/.
S-a impus şi ca scriitor, cu volume de versuri, jurnale de călătorie, peste 40 de piese de teatru, cele mai multe de inspiraţie istorică („Mihai Viteazul”, „Un domn pribeag”, ”Cantemir bătrânul”, ”Constantin Brâncovenu” ş.a.). Se remarcă, de asemenea, prin volume de memorialistică (”O viaţă de om, aşa cum a fost”, 1934), portretistică (”Oameni care au fost”, 1911), jurnale de călătorie (”Drumuri şi oraşe din România”, ”Note de drum. Prin Germania”, ”America şi românii din America” ş.a.).
A contribuit la îmbunătăţirea nivelului cultural al românilor, atât prin scris, cât şi prin conferinţe ţinute la Ateneul Român, în cadrul Ligii Culturale (al cărei preşedinte a fost începând din 1919) şi mai cu seamă în cadrul cursurilor de vară de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, înfiinţată de el.
Istoricul acad. Mihai Berza scria despre Nicolae Iorga: „Energia nestăvilită şi credinţa neînfrântă – una hotărând-o poate pe cealaltă – au fost însuşirile cele mai adânci ale firii sale. Peste cele mai grave primejdii ale ceasului se ridica într-însul totdeauna nădejdea (…)” („N. Iorga. Pagini alese”, Editura pentru Literatură, 1965).
La 9 aprilie 1897 Nicolae Iorga a devenit membru corespondent, apoi, la 26 mai 1910, membru titular al Academiei Române. A fost, de asemenea, preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei Române (1924-1927). Personalitate remarcabilă a culturii româneşti, Nicolae Iorga a aparţinut deopotrivă culturii universale. A fost membru al unor instituţii şi societăţi ştiinţifice de prestigiu din întreaga lume: Academie des Inscriptions et Belles Letters din Paris, Academia de Istorie din Santiago de Chile, Societatea de geografie din Lisabona. A primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Alger, Barcelona, Bratislava, Cernăuţi, Geneva, Lyon, Oxford, Paris, Roma, Strasburg etc. În 1919 a fost decorat cu Legiunea de Onoare, în grad de Comandor, iar în 1925 i-a fost decernat Premiul Naţional.
Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari la 27 noiembrie 1940, la marginea comunei Strejnic din judeţul Prahova, după ce fusese ridicat din locuinţa sa de la Sinaia.
La 28 noiembrie 1965, la Vălenii de Munte a fost inaugurată casa memorială „Nicolae Iorga” şi a fost dezvelit un bust al savantului.
AGERPRES
