Un destin de poet al durerii de ţară
Nu mai avem de multe ori ocazia de a descoperi, într-o epocă tot mai marcată de schimbări moderne şi postmoderne, o atât de puternică atitudine naţională, prin poezii în care sentimentul de apartenenţă la neam şi ţară este cu atât mai emoţionant şi vizionar cu cât emitentul scrie din perspectiva celui aflat departe de fruntarii, într-o situaţie care, înţeleasă în chip cinic, l-ar determina mai degrabă să abandoneze o asemenea temă. Se ştie că acei aflaţi pentru multă vreme departe de locul dintâi al vieţii lor sfârşesc fie prin a se adapta irevocabil la o „lume nouă”, fie prin a purta în suflet o boală mereu regenerabilă, în limba română denumită generic dor. Discutat în multiple contexte, termenul apropiat de sentimentul unic al poporului nostru este relaţionat, fără doar şi poate cu verbalitatea cuprinsă în vocabula „doare”, atât de apropiată fonologic de o stare marcată de secole şi milenii.
Am fi putut spune că Ion Ciurea este un poeta vates. Dar poemele sale din această familie nu trimit programatic la imaginea tribunului şi a vizionarului ce doreşte/ intuieşte/ anunţă schimbarea în bine pentru un popor oropsit: la Ion Ciurea e marcantă acea apartenenţă la durerea unui neam, într-un strigăt poetic ce vine, cumva, în descendenţa lui Goga, fără să se intersecteze cu mesianismul operei acestuia, insistând însă pe alte linii originale. Emblematic pentru întreg parcursul său poetic este poemul sugestiv intitulat Mă doare Ţara, în care fiecare strofă articulează pilonii complexului sentiment ce defineşte relaţia dintre poet şi ţară: gândirea, materialitatea fiinţei, identitatea latină, existenţa pur românească, virtuţile istorice, pribegia şi jalea adiacentă acestei stări. Sunt strofe cu o retorică evidentă, cu acea patină a vocii care ştie să strige durerea unui neam, după cum spuneam mai sus, într-o corectă filiaţie ce trimite la poetul „pătimirii noastre”. Noutatea, în ceea ce priveşte poezia lui Ion Ciurea provine din parcurgerea unor registre poetice suplimentare, din acumulări şi decantări ce vor fi pornit, cu siguranţă, chiar de la poeţii-tribuni ai ariei transilvane şi care au ştiut a simţi pulsaţii noi, apropiate simţirii sfârşitului de secol XX şi început de nou secol şi mileniu. Emblematice sunt, în acest sens, prima şi ultima strofă din poemul la care ne-am referit, în textul căruia, în fiecare reluare de strofă a durerii, cuvântul încărcat de sacralitate, „ţara” este ortografiat cu majuscule: „Mă doare ŢARA-n fiecare gând/ Şi gândul în durere se preface,/ Durerea-n gând durere se întoarce,/ Năvalnic plâns mi-e fiecare rând.”, respectiv: „Mă doare ŢARA-n sufletul pribeag/ Şi câtă suferinţă-n el încape…/ Dar jalea de mă caută pe-aproape/ Tot ȚARA îmi serveşte drept toiag!”
În Proba de foc întâlnim acea dihotomie asumată organic de crezul poetic al lui Ion Ciurea: oricât de reconfortantă şi de onorantă, material şi spiritual, starea de „cetăţean al lumii” nu poate înlocui fiorul unic, starea de beatitudine, de ceva „indefinit” care se asociază cu trăirea momentelor strict legate de înţelegerea românească a lumii. Se perpetuează o opoziţie care are pornire din mentalul post-medieval: starea de „cetăţean al lumii” o poartă în minte, cealaltă, definitorie şi imposibil de înlocuit, în inimă.
Cu un moto deosebit de sugestiv („Când soarta ţării nu vă mişcă/ Şi nici al Neamului destin/ ajuns-aţi trădători ai firii/ În sensul răului deplin!”), un poem ce se intitulează Plânge istoria-n mine se constituie într-o veritabilă declaraţie existenţială a poetului, un crez imposibil de călcat vreodată: „Plânge istoria-n mine/ În fiecare zi,/ Gândind câte destine/ Jertfite-s pe vecii.” E o trecere metaforică prin istorie de proporţii, cu martori imposibil de înlăturat: Decebal, Gelu, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Brâncoveanul, Horia, Cloşca şi Crişan, Bălcescu, nume şi imagini sacre pentru afirmarea şi apărarea identităţii în veac. În acelaşi timp, poetul nu poate trece peste ceea ce fac detractorii, cei care minimalizează faptele eroilor sau chiar le neagă, ale căror false studii merg până la neantizarea istoriei românilor. Expresia indignării totale este cuprinsă în strofa ce încheie acest poem de anvergură şi de reală mărturisire naţionalist-patriotică: „La asfinţit de soare/ Ca din senin venit,/ Istoria-n piept mă doare/ Ca vrutul infinit!”
Dintr-o altă perspectivă, una a sentimentelor, a valorilor şi a geografiei afective, este realizat poemul intitulat Pe ţară nu fi supărat. Dincolo de îndemnul cuprinzător transmis prin titlu, textul prezintă, în acelaşi entuziasm liric de calitate ce monitorizează poezia patriotică sinceră, neascunsă în spatele unor motivaţii oarecare, o întreagă serie de echivalări ale imaginii ţării: ea este rodul faptelor deosebite făcute de oameni buni, este o sumă de eforturi derulate şi idealuri, o cristalizare de imagini în stil mioritic, adică deal, munte, vale, ape, crânguri, lanuri, câmpii; dar ţara, în frumosul şi cuprinzătorul poem al lui Ion Ciurea mai este zâmbet de copil, cântec, armonie, cântul unic zis Mioriţa, jocurile populare, colindă, închinare, e limba noastră cea dulce, e marea neagră şi Delta şi Carpaţii, e întâlnirea fericită dintre bucovineni, ardeleni, olteni, munteni, moldoveni, basarabeni: „ȚARA-i un jurământ de foc/ Crăciun şi Paşte la un loc./ E ieri, e azi, e „pe curând”/ spaţii şi timp îngemănând./ ȚARA e legământ etern/ Înscris în laptele matern.”
Într-o alcătuire de un lirism tulburător curge Balada înstrăinatului, un interesant produs sincretic, în care folclorul se amestecă grav cu liniile poeziei culte; mai mult ca în alte texte, fiorul înstrăinării este apăsător iar depărtarea de satul natal se transformă în păcat greu de iertat; bunul Dumnezeu a gândit lumea după un plan bine strunit şi nu se aştepta ca rătăcirea flăcăului de odinioară prin lume să fie atât de tulburătoare; tot El cel care poate, în final, să aducă o dreaptă rezolvare: „Dar pe mine Dumnezeu,/ care m-a însoţit mereu,/ mă îndrumă să mă-ntorc/ caierul vieţii să-l torc/ în ultimă învârtitură/ la maica în bătătură.”
Interesant este textul Limbile pământului, cu valoare de imn şi pro domo pentru o lume a păcii, a consensului, a comunicării multiculturale. Imaginea găsită însă de poet e unică, în felul în care dezvoltă o motivaţie specială, cu totul neaşteptată: „De-nveţi limba altuia/ O cinsteşti pe maica ta,/ Căci în limba de oriunde,/ Altă mamă se ascunde,/ Care grai în lapte are/ de odor supt cu ardoare.”.
Într-un alt ton decât cel cordial, larg înţelegător pentru toate „limbile pământului”, aşa cum a fost ardeleanul determinat de istorie să îl adopte în poemul Osmoza, eul poetic revine la avatarurile bietei sale ţări, la chinurile prin care trebuie să treacă românii care la ei acasă sunt siliţi să moară săraci dar înconjuraţi de bogăţii, având drept şansa pentru o viaţă, iluzoriu mai bună, doar recursul la celelalte chinuri, ale pribegiei.
Poate de aceea, singurul care poate depune mărturie este poetul, cel care, ca un mitic Ossian răsădit în plămadă românească, devine purtătorul de cuvânt al naturii noastre, al ecourilor nopţii, al pulsiunilor de pe câmpii, dealuri, văi, a tot ceea ce există şi este sensibil la noi, deoarece „Poezia-i apă vie/ ce nu-mi aparţine mie!” (Mărturia poetului).
Prof. univ. dr. Constantin Dram
Când, în anul 2001, Ion Ciurea publica al patrulea său volum de poezii – intitulat „Mă doare Țara” – unii critici își vor fi spus că un asemenea titlu forțează realitatea. Cum să te doară Țara pe care ai părăsit-o intempestiv în urmă cu peste 20 de ani, abandonând o carieră universitară? Și de ce să te doară, când drumul pribegiei nu a sfârșit într-un deșert existențial, ci s-a împlinit într-o carieră și ea de excepție? Parcurgând volumul însă, vibrația versurilor mărturisitoare vor fi spulberat nedumeririle, îndoielile scepticilor, făcând loc revelației unui glas autentic, plin de îngrijorare și revoltă, care se frământă profund, freamătă organic la adierile potrivnice Țării lui de origine, fie că este vorba de hăcuirea sălbatică a codrilor, de batjocorirea istoriei neamului său, de lipsa orizontului integrării grabnice în lumea prosperă, civilizată etc. Teme prezente constant – alături de cele cosmogonice, filozofice, psihologice, erotice, teologice etc. – în toate volumele anterioare și ulterioare volumului citat. Acum, Ion Ciurea Weidner consideră nimerit ca poemele de sorginte patriotică deja publicate împreună cu unele inedite să fie oferite publicului sub titlul confesiv „ACASĂ. Peregrin în inima Țării”. Se vrea un omagiu personal închinat Marii Sărbători Centenare – demn de remarcat!
ACASĂ înseamnă dintru’început
ȚARA în care te-ai născut
întâiul pas în țărâna străbună
de neamul românesc ținut de mână.
…
ACASĂ înseamnă într-un sfârșit
plaiul natal regăsit
spre a privi răsăritul din urmă
îngenunchind în țărâna străbună.
Ion Ciurea, Covasna/10.05.1990
Prof. dr. Catinca AGACHE
