Lucrarea Români și unguri, în trei volume, a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii și Identității Naționale, prin Direcția Județeană pentru Cultură Prahova, prilejuită de Centenarul Marii Uniri. Este o lucrare de referință, despre o temă de mare actualitate, redactată strict pe baza izvoarelor documentare, consemnate în cele peste 2000 de note bibliografice. În ultimii ani, istoricul Petre Ţurlea a publicat mai multe cărți privind raporturile din ultimul secol dintre români şi unguri, toate bazate pe documente, inclusiv pe documente mai puțin cunoscute și cercetate. De la început trebuie apreciat travaliul științific de excepție, de cercetare a mii de documente de arhivă, majoritatea inedite, finalizat cu introducerea în circuitul public românesc a unei analize riguroase privind evoluția relațiilor dintre români și unguri, pe parcursul unui secol: 1918-2018.
Autorul, istoricul Petre ŢURLEA, este membru al Academiei Oamenilor de Știință din România, prof. univ. dr., născut în 17 iunie 1947, la Filipeştii de Pădure, judeţul Prahova. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1970), obținând titlul de doctor în istorie al Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi (1979). Printre numeroasele distincții primite, pentru volumele de istorie, purtând semnătura sa, menționăm premiul Academiei Române (2005) pentru cele 4 volume publicate din seria Scrisori către Nicolae Iorga, premiul Naţional de Istorie „Nicolae Iorga” instituit de municipiul Botoşani, oraşul natal al savantului (2018), pentru toate scrierile dedicate ilustrului înaintaş în ale istoriei naţionale şi universale, premiul „I.I. Russu” pentru studiul sud – estului Transilvaniei (Sf. Gheorghe, 2011) ș.a.. Bogata sa activitate publicistică cuprinde peste 170 de articole, studii, culegeri de documente în reviste de specialitate și volume, 25 lucrări publicate și trei titluri de ediţii îngrijite. Cronologic, creaţia sa se întinde pe perioada de peste patru decenii de activitate științifică. Cele 25 lucrări de autor cuprind între coperţile lor peste 9650 de pagini. Subiectele abordate şi lucrările pot fi grupate în trei mari teme: personalităţi ale Istoriei Românilor – Nicolae Iorga, Ion Antonescu, Carol al II-lea și Mihai I; relaţiile româno-maghiare în perioada postbelică; aspecte din viaţa politică a partidelor politice contemporane.
Istoricul Petre Țurlea a fost deputat în Parlamentul României, în trei legislaturi, din care în două a reprezentat pe românii din județul Covasna. De fapt, intelectualul patriot Petre Țurlea este foarte bine cunoscut în județele Covasna, Harghita și Mureș, pentru contribuția sa la înființarea și buna funcționare a principalelor instituții identitare românești din zonă, participarea la manifestările științifice organizate și colaborarea la publicațiile cotidiene, de cultură și cele științifice din cele trei județe. Aspecte ale relațiilor dintre români și unguri, în istorie și contemporaneitate, au fost prezentate de către autor, în cadrul mai multor sesiuni și simpozioane organizate în județele Covasna, Harghita și Mureș, au văzut lumina tiparului în publicațiile din cele trei județe, iar cărțile sale au fost prezentate, de-a lungul timpului, în diverse localități din sud-estul Transilvaniei.
Volumul întâi Români și unguri are 518 pagini și redă perioada 1918-1940. Lucrarea cuprinde o motivare, trei perioade distincte, respectiv 1918-1920, 1920-1938 și 1938-1940, concluzii, note, abrevieri, indice de persoane și anexe. În Motivare, autorul menționează titlurile cărților apărute sub semnătura sa, pe aceeași temă: Români și unguri 1940-2011, Ip și Trăznea. Atrocități maghiare și acțiune diplomatică românească, UDMR și societatea românească, Transilvania de Nord-Est. 1944-1952. Aceste volume și cele de față – în opinia autorului – „încearcă să contureze imaginea relațiilor dintre români și unguri într-un secol frământat, indicând continuitatea motivelor de dispută, nerezolvarea cauzelor acestei dispute generând perpetuarea acestei dispute și în secolul XXI. Ca urmare, cartea de față este și un semnal pentru cei care doresc să păstreze România” – conchide Petre Țurlea.
În continuare, în Motivare, autorul redă concis o sinteză a conținutului primului volum, insistând asupra principalelor evenimente care au avut loc în Transilvania, în relațiile româno-maghiare, în perioada interbelică. „Români şi unguri 1918-1940 va trata prioritar problema revizionismului unguresc în România Mare. Dar nu-şi propune să prezinte pe larg disputele teoretice dintre români şi unguri privind dreptul de stăpânire asupra Transilvaniei. Nici procesele dintre România şi Ungaria privind interpretarea dată faptelor de guvernământ din provincie de după Trianon – cel mai cunoscut fiind Procesul optanţilor unguri. Deşi, atât disputele teoretice, cât şi procesele respective se înscriu în acţiunea revizionistă a Budapestei – prin ele dorindu-se demonstrarea netemeiniciei istorice a stăpânirii româneşti şi, totodată, a incapacităţii Statului Român de a institui o administraţie onestă şi eficientă. Cele două tipuri de acţiuni erau deschise, nu aveau caracter secret. Prin ele se urmărea şi timorarea părţii române pentru ca aceasta să renunţe la măsurile vizând aplicarea legislaţiei româneşti în Transilvania şi să împiedice consolidarea Unirii din 1918. Se urmărea, de asemenea, obţinerea unui statut privilegiat pentru ungurii din Transilvania în raport cu românii de acolo, statut care să ducă la autonomia deplină, inclusiv teritorială, a celor dintâi, pregătitoare a unei viitoare desprinderi de România şi a realipirii la Ungaria.”
„Un alt plan al acţiunii revizioniste ungureşti în Transilvania, în perioada 1918-1940 – menționează Petre Țurlea – a fost acela cu caracter subteran: permanenta incitare dinspre Budapesta a ungurilor din România, pentru neacceptarea Unirii Transilvaniei cu aceasta; îndemnul la nesupunere faţă de legile româneşti; întreţinerea speranţei în refacerea Ungariei Mari, a urii faţă de români – care stăteau în calea înfăptuirii dezideratului considerat ca fiind drept. Incitarea se făcea prin intermediul bisericilor maghiare, a şcolilor maghiare, instituţiilor de cultură maghiare, prin presă şi prin toate organizaţiile ungurilor din România, inclusiv cele politice sau economice. Dinspre Budapesta veneau nu numai îndemnuri, ci şi fonduri şi emisari-coordonatori. Multe dintre acţiunile de acest tip au fost descoperite de către serviciile speciale româneşti, rapoartele întocmite de ele formând principala sursă documentară istorică încă puţin exploatată. Arhive diferite – Arhivele Naționale Istorice Centrale, Arhiva Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității, Arhiva Ministerului Afacerilor Eexterne, arhive judeţene – păstrează o cantitate imensă de documente, parcurgerea lor putând crea o imagine mai exactă a fenomenului revizionismului unguresc vizând destrămarea României Mari, un fenomen cu deplină continuitate în toată perioada interbelică, de o intensitate deosebită, cu foarte variate forme de manifestare şi cu un rol important în pregătirea raptului teritorial din 1940, a Transilvaniei de Nord-Est, impus de Germania şi Italia, dar găsind în teritoriul răpit o stare de spirit antiromânească evidentă a ungurilor de aici – aşa explicându-se participarea acestora, cu entuziasm, la atrocităţile din perioada ocupaţiei horthyste”.
„În domeniul aducerii la lumină a documentelor din categoria menţionată – apreciază Petre Țurlea – s-au făcut deja unii paşi importanţi, de către istorici precum Cristian Troncotă sau Alin Spânu şi, în special, prin lucrarea în trei volume, sub titlul Minorităţile naţionale din România, coordonată de Ioan Scurtu şi Liviu Boar. Cu toate acestea, o reprezentare a cât mai multor documente de arhivă încă inedite – care să ilustreze deplin revizionismul unguresc în România interbelică, să-i indice intensitatea, formele de manifestare, să indice acceptarea politicii revizioniste a Budapestei de către majoritatea ungurilor din Transilvania, a pericolului deosebit pe care revizionismul îl reprezintă pentru existenţa însăşi a României Mari – este necesară. Acesta este rolul volumului de faţă, în principal, el prezentând, însă, chiar dacă succint, şi propaganda revizionistă ungurească şi procesele intentate de Ungaria României. Prezentarea temei revizionismului unguresc a început, în istoriografia românească în perioada interbelică – multe dintre lucrările apărute atunci fiind bine documentate, unele alcătuite la cererea unor organisme centrale ale Statului român, cu investigarea unor surse arhivistice nepublicate în acel moment şi de necombătut. (…) În perioada comunistă, prezentarea revizionismului unguresc s-a făcut sub supravegherea foarte atentă a Cenzurii. Până spre sfârşitul perioadei respective a fost impusă prezentarea doar a „colaborării în spiritul internaţionalismului proletar” între români şi unguri; cele două state, România şi Ungaria, fiind „frăţeşti”, amândouă în „lagărul comunist”, între ele nu erau de admis diferendele la care se putea ajunge dacă trecutul istoric real ar fi fost adus la lumină. (…) După 1990, dispărând orice fel de încorsetări oficiale, mai mulți istorici s-au aplecat asupra problemei respective. (…) Pentru conturarea unei imagini cât mai exacte a revizionismului unguresc – consideră Petre Țurlea – pe lângă documentele noi de arhivă și literatura istorică românească, trebuie avută în vedere și literatura istorică pe tema respectivă apărută în Uugaria, extrem de stufoasă și lucrările favorabile revizionismului unguresc apărute în Occident, mai ales în Marea Britanie, Franța și Italia. Revizionismul unguresc având drept țintă România interbelică a fost de maximă importanță pentru evoluția de ansamblu a României Mari. Acesta a fost elementul de determinare în relațiile dintre România și Ungaria perioadei respective. La fel este și în secolul XXI” – concluzionează Petre Țurlea.
Volumul al doilea, Români şi unguri 1940-1945 are 548 de pagini și cuprinde O motivare, anul 1940, anii 1941-1943 și anii 1944-1945, Procesul (de fapt procesele de judecare a celor care au comis atrocități asupra românilor, în perioada ocupației horthyste), note, abrevieri, indice de persoane și anexe. În Motivarea la volumul al doilea, la început, autorul prezintă contextul politic în care s-au desfășurat evenimentele și evoluția cronologică a acestora, iar în final face o trecere în revistă a bibliografiei referitoare la problematica abordată în volum. „Relaţiile dintre români şi unguri, în anii 1940-1945 – menționează autorul –, au păstrat caracteristica din perioada interbelică: o permanentă adversitate; mai mult, aceasta s-a acutizat, în urma raptului teritorial din 1940. Românii erau indignaţi de faptul că li se impusese – de către Germania şi Italia – la Viena, cedarea unor teritorii în care erau singurul popor de etnogeneză. În plus, ei aveau dintotdeauna asupra Transilvaniei de Nord-Est şi un drept demografic evident. Îl indicau toate lucrările cu adevărat ştiinţifice ale vremii. (…)Aşadar, românii nu erau majoritari doar în raport cu ungurii şi secuii, ci deţineau şi o majoritate absolută, în raport cu toate minorităţile etnice la un loc. România nici măcar nu pierduse în luptă acest teritoriu, Ungaria refuzând, cu laşitate, o confruntare directă, pe câmpul de luptă, convinsă că nu va fi în stare să-i facă faţă. În perioada stăpânirii horthyste a Transilvaniei de Nord-Est, adversitatea dintre cele două popoare s-a accentuat şi datorită atrocităţilor antiromâneşti ale administraţiei maghiare, la care a participat cea mai mare parte a ungurilor din regiunea respectivă. Recâştigarea regiunii răpite samavolnic în 1940 a fost un ţel major al Poporului Român în toată perioada celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi recâştigarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Lupta pentru aceste teritorii era dreaptă.”
„De partea cealaltă – consemnează Petre Țurlea –, ungurii erau satisfăcuţi de faptul că au câştigat, în 1940, jumătate din Transilvania. Dar orgoliul lor nemăsurat nu se împăca cu ideea că ceea ce câştigaseră era doar un cadou din partea Berlinului şi Romei; nu fuseseră în stare să înfrângă Armata Română. De aceea, au încercat să făurească o aură de eroism Armatei Maghiare care intra în Transilvania de Nord-Est. Pentru ca penibilul situaţiei să fie deplin, militarilor maghiari li s-au ridicat arcuri de triumf în localităţile unde intrau „glorioşi”; în oraşele principale, însuşi Horthy, pe un cal alb, se afla în fruntea trupelor. Şi, ca să dea impresia unei cuceriri vitejeşti, răzbunătoare pentru umilinţa acceptării Tratatului de la Trianon din 1920 şi a ocupării Budapestei din 1919, a fost adusă o forţă militară cu totul disproporţionată, mărşăluind prin Transilvania de Nord-Est ca după un război victorios, deşi nu se trăsese nici un glonţ împotriva „inamicului”, a Armatei Române. În trufaşa operaţiune au fost antrenaţi 309.932 militari, la care se adăugau 7.300 membri ai administraţiei militare, 2.268 subofiţeri, 56 ofiţeri şi trei detaşamente de urmărire ale Poliţiei, 1.200 subofiţeri, 17 ofiţeri şi trupa aferentă aparţinând Jandarmeriei. Dacă, imediat după Diktatul de la Viena din august 1940, oficialităţile de la Budapesta şi presa budapestană s-au arătat foarte mulţumite, afirmând chiar că nu speraseră să obţină atât de mult, foarte repede vor anunţa că nu este de ajuns, că ţelul este recucerirea întregii Transilvanii şi a Banatului”.
„Toate acestea – apreciază autorul – au generat o situaţie de-a dreptul explozivă în relaţiile dintre România şi Ungaria în toată perioada ocupaţiei horthyste a Transilvaniei de Nord-Est; Germania a împiedicat transformarea acestei situaţii într-un conflict militar. În condiţiile războiului împotriva URSS, Berlinul avea nevoie de linişte în spatele frontului; avea nevoie ca atât Armata Ungară, cât şi Armata Română, să participe la războiul contra Moscovei, nu să se lupte între ele; dorea să folosească doar în beneficiu propriu rezervele de petrol şi agricole ale României. Nu a admis un război între cele două state, acţionând pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial, concomitent, însă, întreţinând şi speranţele ambelor tabere în satisfacerea ţelurilor lor, satisfacere condiţionată, evident, de fidelitatea faţă de Reich. Complexitatea deosebită a evoluţiei raporturilor dintre români şi unguri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial justifică numeroasele lucrări care prezintă această evoluţie”, principalele lucrări pe această temă fiind prezentate de autor.
Volumul al treilea, Români şi unguri 1945-2018 are 584 de pagini și cuprinde următoarele capitole: Precizare; Revenirea Transilvaniei de Nord-Est în cadrul României; Regiunea Autonomă Maghiară; Atitudini, stări de spirit și mentalul colectiv din regiunea autonomă maghiară (1952-1968), de Claudia Tișe; România și Ungaria la sfârșitul perioadei comuniste; UDMR și societatea românească; o concluzie, note, abrevieri, indice de persoane, anexe și Argument de Gheorghe Buzatu, la volumul Români și unguri 1940-2011. În Precizare, autorul ține să menționeze că și pentru această perioadă, în volum vor fi abordate numai principalele probleme ale relaţiilor dintre români și unguri, cele mai importante în evoluţia generală a acestor relaţii, precum: „încercarea ungurilor de a-şi menţine stăpânirea asupra unei părţi a Transilvaniei şi după înfrângerea Ungariei şi Germaniei în al Doilea Război Mondial, încercare nereuşită; obţinerea unui statut privilegiat al ungurilor din România în raport cu cel al românilor, în schimbul susţinerii Partidului Comunist Român în lupta lui pentru acapararea puterii politice, încercare reușită; constituirea Regiunii Autonome Maghiare, cu sprijinul lui Stalin; evoluţia Regiunii Autonome Maghiare; relaţiile dintre români şi unguri după 1989”. Petre Ţurlea afirmă că rămân o serie de alte probleme care ar trebui tratate; aşa cum rămân de tratat şi „relaţiile neconflictuale dintre români şi unguri în perioada respectivă, chiar dacă acestea au fost puţine în raport cu cele prezentate”.
În capitolul Revenirea Transilvaniei de Nord-Est în cadrul României, autorul afirmă: „Reinstalarea administrației românești în Transilvania de Nord-Est s-a făcut foarte greu, datorită unei opoziții maghiare puternice, generală și bine dirijată. Peste tot s-a încercat păstrarea în totalitate în posturi a funcționarilor existenți în timpul ocupației horthyste. Motivele invocate: erau buni specialiști, cunoșteau limba maghiară și, mai ales, erau „democrați” convinși. În opoziție, funcționarii români erau considerați slab pregătiți, nu cunoșteau limba maghiară și, mai ales, erau reacționari”. Apoi, pe bază de documente, sunt prezentate, pe larg, desfășurarea evenimentelor interne și internaționale și consecințele acestora asupra vieții publice și a conviețuirii interetnice româno-maghiare din Transilvania, pe parcursul reinstalării administrației românești.
Referitor la Regiunea Autonomă Maghiară, în finalul capitolului dedicat acestui subiect, autorul concluzionează: „Odată cu înființarea Regiunii Autonome Maghiare, se încheie o etapă majoră și bine conturată în Istoria românilor în general și în istoria Transilvaniei în particular. Se încheie cu o victorie a revizionismului maghiar, obținută împotriva statului român, victorie asemănătoare – într-o anumită măsură – cu aceea obținută de Ungaria prin Dictatul de la Viena de la 1940. (…) Și în începutul secolul al XXI-lea se încearcă din nou a se reface ceea ce s-a reușit doar temporar în 1940 și 1952 – crearea unui nou statut pentru Transilvania, în dauna statului român”.
Capitolul dedicat unor aspecte ale evoluţiei Regiunii Autonome Maghiare continuă cu studiul intitulat Atitudini, stări de spirit și mentalul colectiv din regiunea autonomă maghiară (1952-1968), având-o ca autoare pe Claudia Tişe, care a redactat o lucrare de doctorat pe această temă, la Universitatea din Oradea, sub îndrumarea prof.univ.dr. Mihai Drecin, în finalul căreia se spune: „Autonomia culturală lărgită, acordată doar pentru regiunea secuiască, a creat discrepanțe naționale chiar și în rândul maghiarilor din alte zone ale țării, care nu s-au putut bucura de aceleași drepturi administrative sau de bilingvismul cultural instituționalizat. Pe de altă parte, în timp ce pentru secuii din Regiunea Mureș, autonomia stalinistă a fost privită ca un lucru firesc, populația românească a abordat-o cu reticențele moștenite din temerile naționaliste ale trecutului destul de recent încă pentru ei.”
Analizând relațiile dintre România și Ungaria la sfârșitul perioadei comuniste, Petre Țurlea afirmă: „Elementul principal de continuitate în aceste relații a fost adversitatea și țelurile diametral opuse: ca și în perioada interbelică România dorea să-și păstreze Transilvania, Ungaria dorea s-o reocupe. Tot la fel ca în perioada interbelică, Ungaria nu a îndrăznit să acționeze deschis pentru a-și atinge țelul, sperând în ajutorul unei mari puteri – atunci a fost Germania, acum era URSS. Astfel este de repetat că aspirația revizionistă a învins mereu ideologia – s-a manifestat atât în perioada când Ungaria era fascistă, cât și când era comunistă”.
Deoarece în capitolul UDMR și societatea românească este vorba despre istorie recentă, în mod normal informația care a stat la baza redactării lucrării, nu se mai poate fundamenta pe surse arhivistice. Ca atare, sursele principale au fost publicații periodice ale momentului, documente ale Guvernului și Parlamentului României studiate direct de autor, în perioada celor trei legislaturi în care a fost deputat, informațiile recepționate cu ocazia participării la o serie de manifestări publice extraparlamentare, toate aflate în arhiva autorului, la care se adaugă lucrările care tratează problematica româno-maghiară, apărute în ultimii ani. Cronologic, începând cu 22 decembrie 1989, când UDMR și-a făcut apariția publică, și până în 2018, în lucrare este redată pe larg întreaga activitate a UDMR și a celorlalte formațiuni civice și politice maghiare din România, pentru realizarea obiectivelor propuse. Astfel, cititorul își poate forma o imagine despre modul cum au evoluat relațiile dintre partidele politice românești și UDMR, consecințele existenței în viața publică românească postdecembristă a formațiunilor politice maghiare, a separării învățământului pe criteriu etnic, a abuzurilor privind retrocedările ilegale, a existenței „de facto” a autonomiei teritoriale pe criteriu etnic a așa zisului „ținut secuiesc” ș.a. Referitor la realitățile din județele Covasna, Harghita și parțial Mureș, autorul afirmă: „Cu excepția susținerii din partea Bisericii Ortodoxe Române, Organismele Statului au tratat cu superficialitate problemele românilor din „ținutul secuiesc”, fiind vizibilă teama de a nu supăra UDMR-ul.” Bun cunoscător al activității instituțiilor și asociațiilor culturale și civice românești din zonă, autorul prezintă cititorilor preocuparea acestora pentru păstrarea și afirmarea identității culturale, lingvistice și confesionale, într-un mediu refractar la alteritate.
În finalul volumului al treilea al lucrării Români și unguri, istoricul Petre Țurlea concluzionează: „În raporturile dintre români şi unguri, în perioada 1945-2018 predomină nota conflictuală. Motivul este cel vechi: Transilvania. Asupra acesteia, dreptul de stăpânire al românilor este evident, din punct de vedere istoric, dar şi datorită ponderii demografice, însă acest drept este permanent contestat de unguri. Hotărârea României de a aniversa cum se cuvine Centenarul Marii Uniri a produs riposta Ungariei, care a anunţat că o să comemoreze, în 2020, Centenarul Tratatului de la Trianon; dorindu-se demonstrarea caracterului <<nedrept>> al acestuia. Şi pentru ca demonstrarea să fie eficientă, s-a alocat pentru aceasta o sumă imensă de 300 milioane euro. Ca de obicei, răspunsul României la Campania împotriva ei este minor. Se impune o comparaţie – menționează Petre Țurlea – între comportamentul fiecăruia din cei doi pretendenţi la stăpânirea Transilvaniei faţă de celălalt. Românii nu au asociat niciodată afirmarea dreptului lor cu acţiuni antimaghiare, în afara celor de apărare; le-au cerut ungurilor doar să respecte Ţara în care trăiesc, unde este loc pentru toţi. În schimb, de fiecare dată când au avut Puterea, ungurii au organizat şi pus în practică purificarea etnică a regiunii, prin toate mijloacele posibile: începând cu asasinarea în masa a românilor şi terminând cu alungarea lor. Purificarea etnică a fost practicată intens în perioada 1940 1944. În timpul ocupaţiei horthyste, în perioada 1952-1968, în timpul existenţei Regiunii Autonome Maghiare; în perioada începută prin evenimentele din decembrie 1989. Aşadar, aşa au făcut mereu: un naţionalism şovin violent, transmis de la o generaţie la alta, cultivat pe toate căile, poate fi constatat ca trăsătură dominantă. Faptul duce la convingerea românilor că înfiinţarea „ținutului secuiesc” autonom va provoca o nouă perioadă de asuprire maximă a lor; şi ungurii tot nu vor fi mulţumiţi, pentru că dezideratul lor maximal este Ungaria Marc. Este o concluzie: cei aflaţi în fruntea României ar trebui să cunoască Istoria, pentru a nu repeta greşelile vremurilor trecute” – conchide autorul.
În Argumentul semnat de regretatul istoric Gheorghe Buzatu, la volumul Români și unguri 1940-2011, publicat la sfârșitul volumului al treilea, distinsul cărturar ieșean menționează: „Petre Ţurlea, reputat profesor universitar şi istoric, fost membru al Parlamentului României, a consacrat problemelor relevate numeroase şi temeinice studii şi cărţi, iar acum, deosebit de inspirat, ne propune, pentru Colecţia Opera Omnia, o nouă ediţie a masivului volum Români şi unguri. 1940-2011 (Ploieşti, 2011), devenit netăgăduit într-un răstimp atât de scurt unul de referinţă istoriografică. Precum, de altfel, cele mai multe dintre realizările sale ştiinţifice. (…) Românii şi ungurii, reunind trei dintre cărţile de succes ale istoricului (Ip şi Trăsnea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească, 1996; UDMR şi societatea românească, 2005; Transilvania de Nord-Est, 1944-1952, 2005), selectate aşadar pe o tematică comună, textul fiind extins şi bibliografia la zi, iar informaţiile de arhivă şi comentariile actualizate, pornesc de la necesitatea stringentă, în prezent ca şi deunăzi, pentru opinia publică că se impune a fi luminate unele fapte istorice. Relaţia dintre români şi unguri – apreciază cu temei autorul – este, şi astăzi, într-o evoluţie periculoasă pentru Statul naţional român. Cunoscând constantele ei în întreaga Istorie contemporană, ştim la ce ne putem aştepta în viitor, rămânând a lua măsurile de apărare necesare”. Cititorul nu se îndoieşte că dincolo de o simplă constatare, ne confruntăm mai degrabă cu un avertisment adresat tuturor celor care, pentru a acţiona şi reacţiona eficace în faţa Neprevăzutului, trebuie să cunoască faptele/experienţa trecutului recent. Iar istoricul, pe bună dreptate, îi are în vedere pe „ cei aflaţi în fruntea României [care] ar trebui să cunoască Istoria, pentru a nu repeta greşelile vremurilor trecute, altfel spus, fiind pregătiţi orişicând a respinge categoric un nou Dictat vienez, cu tot cortegiul lui de nenorociri şi consecinţe dezastruoase pe termen scurt, mediu sau lung pentru întreaga Românitate!”.
Cu ocazia lansării volumului Români şi unguri, la Târgu Mureș, în noiembrie 2018, cunoscutul poet, editor și publicist Nicolae Băciuț, apreciind valoarea lucrării, s-a referit la autor: „Este un luptător pentru adevăr. Noi avem nevoie de adevăr, pe care să-l formulăm noi, din documente. Intervalul de timp care ne este propus în carte este unul din care se pot trage foarte multe concluzii, de care avem mare nevoie. Această lucrare ar trebui tradusă în 2-3 limbi de circulație mondială și să ajungă în marile biblioteci și librării din străinătate”, afirmații la care subscriem și noi, în totalitate. La lansarea volumului la Ploiești, tot în noiembrie 2018, în contextul Anului Centenar, s-a subliniat faptul că această carte are un mesaj puternic, pe care autorul l-a sintetizat astfel: „Astăzi, la o sută de ani de la Marea Unire, ameninţările la adresa statului român lansate de Ungaria sunt permanente şi puternice. (…) Istoria se repetă este o formulă a cărei valabilitate s-a confirmat deseori. Este obligativitatea celor care conduc România în secolul XXI să împiedice repetarea. Ar trebui să aibă inteligenţă şi sentimente patriotice”.
Datorită volumului imens de informații, cartea trebuie citită cu creionul în mână, atât de către cercetători, cât și de către toți iubitorii de istorie și, așa cum s-a spus, de către cei care vremelnic conduc România și adoptă decizii privind viitorul țării. De remarcat iscusința istoricului de a prezenta evoluția evenimentelor, în contextul geopolitic al fiecărei etape, de a identifica cauzele declanșării acestora, modul de desfășurare și factorii implicați și, nu în ultimul rând, consecințele pe multiple planuri. Analiștii politici pot identifica, pentru fiecare etapă istorică, capacitatea oamenilor politici români și a statului român, de gestionare a problemei maghiare din România, în ultimul secol. Bineînțeles că, așa cum a subliniat și autorul, rămâne în sarcina istoricilor români cercetarea bogatei producții istoriografice maghiare, pe această temă – a cărei perspectivă de valorizare a evenimentelor comune este diametral opusă – și a celei din Occident.
Sincere felicitări autorului, distinsului istoric Petre Țurlea, pentru finalizarea cu succes a acestui proiect editorial la care a lucrat peste două decenii, o carte de referință ce trebuie să se regăsească în cât mai multe biblioteci din țară și din străinătate.
Dr. Ioan LĂCĂTUȘU
