Dragi cititori, vă „vorbesc” din lumea de dincolo, unde fiecare suflet își are locul său, după cum a trăit în lumea materială. În primul rând, aș vrea să vă aduc aminte că noi, animalele, suntem „frații” voștri mai mici în evoluție și de aceea voi, oamenii, ar trebui să fiți mai înțelegători, mai răbdători și mai iubitori cu noi, să ne ajutați și să ne îngrijiți. Cât timp am trăit pe pământ, am auzit și am văzut la televizor tot felul de grozăvii săvârșite asupra animalelor de către stăpâni nemiloși sau oameni despre care se spune că sunt „lipsiți de suflet”, de fapt lipsiți de conștiință și iubire față de viața de orice formă. Și ce păcat că uneori acest exemplu prost este urmat și de tineri sau copii, inconștienți de urmările faptelor lor.
În al doilea rând, aș dori să vă povestesc câte ceva din viața mea trăită pe pământ alături de voi.
Mă chema Lola, așa cum am fost botezată de fosta mea stăpână iubitoare, Clara. M-am născut în urmă cu vreo șaptesprezece ani într-un sat de munte, probabil în grajdul unei gospodării țărănești, și chiar mă mir că nu m-a călcat vreo vită în primele luni de viață, dar cred că și vitele sunt mai atente cu cei mai mici ca ele. Nu-mi amintesc prea multe despre acele zile, și nici despre părinții mei, însă știu că pe când împlinisem vreo trei luni a venit la noi o doamnă drăguță și m-a salvat de la un destin nesigur, înscriindu-mă astfel în soarta ei și dăruindu-mi o viață fericită. M-a luat cu ea și m-a dus cu grijă în casa ei, unde mi-a făcut un pat mic într-o cutie de carton. Timpul a trecut, eu am mai crescut, apoi m-am deprins să ies din cutie, și de la scâncet neputincios am învățat să latru, căci de, eram o biată cățelușă, și să știu unde se găsește mâncarea și apa și unde trebuie să-mi fac necesitățile. Stăpâna avea mare grijă de mine și, când am mai crescut puțin, m-a obișnuit cu lesa și mă scotea la plimbare de două-trei ori pe zi, și mie tare-mi plăcea, pentru că așa am început să cunosc oamenii, copiii și animale care nu semănau cu mine.
Și trecu un an de când venisem pe lume, între timp m-am mai înălțat cu câțiva centimetri, dar tot mică eram. Aveam blănița albă cu pete maro și eram curată, pentru că iubitoarea mea stăpână îmi făcea în fiecare săptămână baie și mă pieptăna cu grijă, încât mie îmi producea mare plăcere și făceam și eu orice ca s-o văd fericită. Apoi n-a trecut mult timp și stăpâna și-a cumpărat o mașină, nu de lux, nu nouă, dar mașină. Și de cum deschidea portiera, eu țuști înăuntru și eram așa de încântată când plecam la drum! Stăteam pe scaunul din față, iar dacă opream undeva, lumea se uita la mine prin geamul mașinii și se minuna cât de frumoasă sunt, și eu lătram șăgalnic la privitori, iar la copii chiar scoteam limba și ei se distrau. Și când vedeam afară alți câini, ai nimănui, vagabondând flămânzi prin zloată și tremurând de frig, mă cuprindea tristețea gândindu-mă la soarta lor nemiloasă, dar și înțelegeam că eu aveam o viață minunată, și atunci întorceam capul și mă uitam la stăpână cu mulțumire și recunoștință, și ea, înțelegătoare, mă mângâia ușor pe cap a încuviințare. Așa au trecut vreo doi ani, timp în care eu am învățat multe lucruri, căci am devenit un „membru de familie”. Stăpânul iubea și el animalele, însă nu avea timp să se ocupe de mine prea mult. Totuși seara și la sfârșit de săptămână ne jucam împreună și toți eram veseli și mulțumiți. Apoi, după ce am învățat să sar, stăpâna m-a scos din cutie, unde oricum nu mai aveam loc, și mi-a făcut culcușul într-un fotoliu mare și comod, în care mă simțeam foarte bine, mai ales că puteam să privesc și la televizor, dar când pe ecran apărea vreun animal, fără să vreau începeam să latru, până când stăpânii mă atenționau și eu mă rușinam.
După un timp, stăpâna mea și-a vândut mașina, căci șoselele au început să se aglomereze cu tot felul de vehicule și accidentele erau tot mai multe. Și cum garajul rămăsese gol, Doamna sufletului meu a început să adopte câinii abandonați de stăpâni, care umblau fără rost pe străzi, triști și flămânzi. Și așa au primit adăpost și hrană mai mulți confrați, însă eu rămâneam preferata stăpânei. Unii dintre cei adăpostiți după un timp au trecut la cele veșnice, alții au fost adoptați de oameni primitori.
Îmi aduc aminte că într-o zi a intrat în curtea noastră, căutând hrană, un câine atât de slab, încât i se vedeau coastele prin blana mare ca de oaie. Ne era tare milă de el, și pentru că, primind zilnic hrană, n-a mai plecat, doamna mea l-a adoptat și i-a făcu cușcă în garaj. L-a botezat Cöppy. Treptat-treptat acesta s-a întremat, apoi a început să se îngrașe și să devină tot mai frumos. Ne-am împrietenit și mergeam împreună la plimbare. Într-o altă zi apăruse un alt câine, mai mic și cu blană neagră. Era tare amărât, trist, flămând și bolnav, îi înghețase o lăbuță și îl durea. Stăpânei i se făcu milă și de acesta, l-a luat, l-a încălzit în biroul ei, i-a dat de mâncare, i-a oblojit rănile și l-a adăpostit în garaj, lângă Cöppy. Fiind mai mic, a fost botezat Panda. Ar fi multe de spus și despre ei, însă acestea fiind alte povești, să revenim la cea pe care o începusem. Ajungând eu în faza de tinerețe, ca orice câine, m-am îndrăgostit și într-una din plimbările mele am întâlnit un curtezan. Și așa, nu trecu multă vreme și am devenit mămică, spre încântarea stăpânei, care a avut apoi și mai mare grijă de mine și de puii mei până când aceștia au crescut și au fost adoptați de oameni de încredere, după care iar am rămas singură cu stăpânii.
S-au mai scurs ani buni, am trecut de maturitate, m-am apropiat de bătrânețe, m-am îmbolnăvit și stăpâna m-a dus de mai multe ori la medicul veterinar, apoi am fost operată. Am suferit mult, însă mi-am revenit mai trăind câțiva ani. În cele din urmă puterile au început să mă lase, apoi mi-am pierdut vederea și rătăceam prin casă lovindu-mă de uși și mobile, până când am învățat drumul spre bucătărie și spre ușa de la intrare, unde de obicei stăteam încovoiată și-mi așteptam stăpâna să se întoarcă de la serviciu și să mă ia în brațe, aceasta era bucuria mea cea mai mare, iar lătratul meu îi anunța pe toți vecinii că s-a întors „mămica”, așa cum o consideram eu.
Dar cum toate lucrurile pe lumea asta au un sfârșit, încet-încet a venit și rândul meu. Pe când mă apropiam de cel de-al șaisprezecelea an de viață am început să am dureri din ce în ce mai cumplite și scânceam de mai mare mila. Stăpâna era grozav de speriată și nu mai știa cum să mă ajute. Apoi a venit ziua fatală și într-o seară, în același fotoliu, sleită de puteri, m-am stins încet, petrecută doar de lacrimile bunilor mei stăpâni. A doua zi am fost înmormântată într-un loc de cinste, unde încă și azi mi se aduc flori și se pune o lumânare pe mormânt spre aducere aminte. Și-i spun acum dragei mele stăpâne să fie liniștită, căci aici unde mă aflu sunt fericită. Aș mai dori să spun tuturor stăpânilor de animale să aibă grijă de ele și să le iubească, astfel ca viața lor pe pământ să fie mai ușoară și să aibă un sens.
Cu toată dragostea pentru voi toți, din lumea de dincolo, micuța Lola.
