Cu privire la Esperanto, în general, publicul român, din lipsă de informații corecte, are o atitudine refractară și mulți oameni au idei preconcepute sau lansează judecăți de valoare nefondate.
În mica enciclopedie „Limbile lumii” de Marius Sala și Ioana Vintilă-Rădulescu, publicată în 1981, se pot găsi multe detalii interesante despre limbile vorbite pe glob. Printre acestea găsim următoarea precizare: „Medicul polonez L. Zamenhof a creat în 1887 vestita limbă artificială esperanto, cu scopul de a servi ca limbă internațională.” (sursa: Povestea limbii române” de Boris Crăciun și George Bădărău, 2004, Editura Porțile Orientului, Iași).
Aceeași sursă ne pune la dispoziție câteva informații despre istoria limbilor, cât privește importanța limbii în viața oamenilor, pornind de la întrebarea simplă „În ce limbă comunica Adam cu Eva?” și trecând mai departe la Legenda Turnului Babel, în care se preciza faptul că „încurcarea limbilor” a fost o pedeapsă divină, autorii menționează următoarele: „Deodată, oamenii care ridicau turnul Babel nu s-au mai înțeles, deoarece limbile lor au fost amestecate de către divinitate și nu se mai înțelegeau între ei. Unul cerea mortar și altul îi dădea o cărămidă. Înfuriat, primul îi azvârlea celuilalt cărămida în cap și îl omora pe loc. Mulți au pierit astfel, zice legenda, iar ceilalți constructori ai zigguratului au fost pedepsiți de divinitate pentru că au îndrăznit să ajungă la ceruri și să-i înfrunte pe zei.”
Probabil că Zamenhof, creatorul limbii esperanto, fusese marcat și de această idee cuprinsă în legenda biblică, iar mediul în care a trăit l-a determinat să caute un remediu viabil pentru ca oamenii și popoarele lumii să se înțeleagă din nou ca la începuturi. Cert este că și în zilele noastre putem observa neplăcerile provocate de necunoașterea limbii celui cu care încerci să vorbești și la rându-i nu-ți cunoaște limba.
Între timp esperanto s-a dezvoltat mult și astăzi ea funcționează ca o „limbă naturală” și nu la întâmplare, ci vegheată de cei mai buni specialiști în domeniu, în special de Academia de Esperanto.
Rolul catalizator, organizator și mobilizator îl are UEA, Asociația de Esperanto Universală, cu sediul la Rotterdam, una dintre cele mai bine structurate organizații, având membri delegați în peste 100 de țări, în România fiind 20; aceștia propun diverse servicii personale celor care doresc să-i contacteze: informare turistică, ajutor în timpul călătoriilor, răspunsuri la întrebări de specialitate, sfaturi referitoare la probleme tehnice etc.
Unul din obiectivele UEA se referă la cultură și educație, făcând să funcționeze diverse activități care au ca scop de a ridica nivelul lingvistic și de a contribui la interschimbul cultural internațional; concursuri de artă, examene internaționale, universitatea congresului, seminarii, programe pentru congres, apariții editoriale și alte servicii.
UEA este în relații consultative speciale cu ONU, cu UNESCO și alte organizații internaționale importante. În mesajul d-nei Audrey AZOULAY, Directorul General al UNESCO, cu ocazia celui de-al 103-lea Congres Universal de Esperanto de la Lisabona, 29 iulie 2018 se spune: „Este un fapt că Organizația noastră împarte cu Mișcarea esperantistă valori comune: speranța în construirea unei lumi pașnice, o conviețuire armonioasă între popoare, respect față de diversitatea culturală, solidaritatea transnațională. Liantul tuturor acestor valori este capacitatea de a dialoga, asculta, comunica.” De altfel chiar și tema congresului era: „Culturi, limbi, mondializare: încotro acum?”
Încadrându-se în acest context, esperantiștii din România, încă de la înființarea primei Asociații de Esperanto, în 1907, au activat pentru răspândirea limbii esperanto și pentru schimburile interculturale cu colegii lor de peste hotare.
La început nu exista o evidență clară, însă în anul 1978 s-a înființat Colectivul Esperanto-Interlingvistică, pe lângă Centrul timișorean al Academiei de Științe Sociale și Politice, care și-a propus, printre alte numeroase obiective științifice, și alcătuirea unei bibliografii în acest sens.
De-a lungul timpului au fost traduse din limba română în esperanto multe opere ale unor scriitori români valoroși precum V. Alecsandri, G. Bacovia, M. Sadoveanu, I. L. Caragiale, I. Creangă, L. Blaga, M. Eminescu, L. Rebreanu, M. Eliade etc.
În anul 2007, cu ocazia împlinirii a o sută de ani ai mișcării esperantiste din România, la Editura BERO din Rotterdam, a esperantistului român Ionel Oneț, apare lucrarea „Bibliografie de traduceri din literatura română în limba esperanto”, în care redactorii menționează următoarele: „Deși departe de a fi completă, prezenta lucrare este prima încercare serioasă de bibliografiere a traducerilor din literatura română publicate în limba esperanto.
Lucrarea conține referințe bibliografice despre 622 de traduceri publicate în limba esperanto, făcute de 78 de traducători.
La compilarea bibliografiei au contribuit zeci de colaboratori din mai multe țări.”
Fără a insista pe detalii, și având în vedere că și literatura aparține culturii române, precizăm faptul că și în domeniul Esperanto există diverse modalități de promovare peste hotare a valorilor și originalității limbii și culturii române. Am menționa în acest sens presa scrisă, emisiunile radio-TV, ce-i drept, la noi mai rare, seminariile, cursurile și examenele internaționale, conferințele și congresele, festivalurile lingvistice, jurnalele și revistele, și mai ales prelegerile cu ocazia diverselor întâlniri internaționale.
În acest sens, putem spune că esperantiștii români sunt ei înșiși „ambasadori” ai limbii și culturii române; prin acțiunile lor în domeniul în care își desfășoară activitatea, ei popularizează în lume cele mai importante lucruri care definesc poporul nostru: istoria, limba și cultura. Și prin aceasta ei se alătură tuturor celor care într-un fel sau altul aduc prestigiu și mândrie țării, căci înainte de a fi cetățeni europeni și planetari ei sunt cetățeni ai României.
Prof. Mihai Trifoi
Membru-delegat al UEA
Șeful secției române a ILEI
