Creştinul trebuie să scape de obsesia dureroasă a morţii şi să n-o vadă ca pe un abis în care e gata să cadă sufletul său. Atunci ar trebui să vedem moartea ca pe o „sperietoare”, pe care am înfinge-o pe câmpul vieţii. Dacă ar fi aşa, atunci niciodată liniştea n-ar putea să renască în inimă.
*
Cel care iubeşte în mod absolut o fiinţă nu poate admite ca această fiinţă să-i fie luată! Căci iubirea este mai „violentă” decât egoismul! Acela care vede plecând spre mormânt fiinţa iubită se „revoltă” contra tuturor legilor universului care omoară şi moartea lui, dar numai a lui, îi apare ca un „asasinat”! Pentru el nu primeşte legea naturală! Boala, vătămându-i trupul, i se pare un „sacrilegiu” şi atunci se întreabă: de ce să mă închin în faţa legilor naturale, sociale sau ale „câmpului de onoare”? „Moartea” i se pare inadmisibilă în orice loc ar fi şi pentru orice motiv s-ar întâmpla.
*
Această răzvrătire e legitimă dacă facem din viaţă o simplă existenţă, iar din moarte o fatală dispariţie şi dacă şi mai repetăm întrebarea pe care sofistul o punea lui Socrate, făcând filozofia vieţii şi a morţii: „Poate că odată sufletul despărţit de trup, sufletul nu există în nici o parte, şi, poate, mai degrabă, în ziua în care omul moare, el se distruge şi se pierde. În momentul despărţirii de corp, el iese ca să se împrăştie „ca un fum”, şi astfel plecat şi înălţat, el nu mai e în nici o parte. Pe când, dacă el s-a separat – numai de relele care-l împiedicau – pentru ca să-şi asigure nemurirea, atunci ce mare şi frumoasă speranţă”! (Phedon, cap. 70).
*
Viaţa noastră fără această dorinţă de nemurire este o simplă existenţă, reală numai în aparenţă, dar iluzorie în realitate. Existenţa, privită ca începutul vieţii eterne, este muritoare numai în aparenţă, însă devine o realitate eternă. Vor fi indivizi a căror existenţă nu-i dispărută, dar a căror viaţă e moartă. Vor fi şi alţii a căror existenţă e dispărută, însă a căror viaţă e vie.
*
Putând avea o viaţă fără moarte, cum să n-o preferăm existenţei corporale care încetează? Între moarte şi viaţă, care ne sunt puse în faţă, vom şti ce alege? Alegerea va fi făcută uşor dacă vom auzi din eter cuvântul: „sufletul”! Dacă vom fi ajutaţi să-l întrezărim în „lumea întunericului”, pe care o numim „moarte”, suntem inconştienţii colaboratori ai Celui care conduce universul!
*
„Moartea” nu mai poate îngrozi pe nimeni. Existenţa lui Dumnezeu va tulbura numai pe acela care doreşte să nu-L vadă! Celor care vor trăi cu gândul la viaţa eternă, care-i adevărata viaţă, Dumnezeu le va dărui nemurirea! Precum un arbore care scoate din pământ sucurile hrănitoare, aşa şi omul poate scoate nemurirea din solul divin care-l susşine şi hrăneşte. (W. Monad, Meditaţii).
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
