În data de 19 februarie 2017 am citit la Sfânta Liturghie din Evanghelia după Matei, cap. 25, versetele 31-46, care ne prezintă „Înfricoşata Judecată”. Mântuitorul îi cheamă să moştenească „împărăţia” gătită de la facerea lumii pe cei care au săvârşit următoarele fapte: au hrănit pe cei flămânzi, au adăpat pe cei însetaţi, au găzduit pe cei străini, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi, au vizitat pe cei din închisori. Mântuitorul n-a fost în nici o situaţie din aceasta. Cele prezentate se referă la aproapele nostru. Este la îndemâna fiecăruia dintre noi să facem aceste fapte fundamentale pentru mântuire.
*
În câteva episoade anterioare am vorbit despre „Judecata de apoi” a sufletului cu accentul pe cele 34 de vămi prin care trebuie să treacă. Sufletului i-ar fi cu mult mai uşor la „Judecată”, dacă omul ar trăi pentru ca să se mântuiască. Din cele mai vechi timpuri omul a căutat „fericirea”. Cei mai mulţi au căutat-o în acumularea bunurilor materiale şi satisfacerea plăcerilor biologice, gândind că după moarte nu mai este nimic. Alţii cred că Dumnezeu nu ne-a creat numai pentru viaţa aceasta vremelnică, ci şi pentru o viaţă viitoare – nemuritoare – şi de aceea trebuie să avem grijă nu numai de trup, ci şi de suflet, care este nemuritor. Deci, concepţia sănătoasă de viaţă ar fi aceasta: trăim pentru ca să ne mântuim.
*
Ce este mântuirea? Este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea „vieţii de veci”, în Iisus Hristos. Ea ne-a fost făcută cu putinţă prin întruparea, jertfa şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi ne-o însuşim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie să conlucrăm prin credinţă şi fapte bune. De mântuire se poate învrednici orice om, căci Dumnezeu voieşte ca toşi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2-4).
*
Mântuirea trebuie să fie cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului, căci Mântuitorul zice: „Ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).
Mântuirea o dobândim numai cu ajutorul lui Dumnezeu, care, după cum ne învaţă şi Crezul, „pentru noi oamenii şi pentru a noatră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om” şi a fost jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (I Ioan 4-10). În concluzie: „Mântuirea este răscumpărarea omului din păcat”.
*
La începutul acestor rânduri, am citat din Evanghelia după Matei, gândindu-mă la greutăţile pe care le-am întâmpinat pe parcursul vieţii. Redau cele mai grele: trei ani muncitor necalificat la Casa Poporului; o jumătate de an am orbit, internat în spitalele din Sf. Gheorghe, Bucureşti şi Cluj; de cinci ani fac dializă. Cine credeţi – stimaţi cititori – că m-a vizitat sau mi-a trimis un cuvânt de îmbărbătare? Numai prietenii din societatea civilă al căror nume îl reproduc: Ioan Lăcătuşu, Marian Stiopu, Voinescu Paul, Ioan Bălan, Irina Toboltoc, Suciu Viorel, Gheorghe Şimon, Nicu Cucu, Ghiţă Negrea, Niţă Preda, Dumitru Marinescu, Nichili Eugen etc. Colgeii mei „preoţi” şi Înaltul Sălăjan ce-au făcut? Nimic! Cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Matei nu li se adresează şi lor?
*
Aş dori să mai spun şi altele, dar ajungând la vârsta senectuţii am învăţat valoarea „tăcerii” pe care o redau şi pentru dvs. stimaţi cititori: „Tăcerea-i inima luminii. Ea n-are nume, ea e moartea vieţii şi viaţa morţii. Nădejdea-i tăcere, voinţa-i tăcere, iubirea-i tăcere, durerea-i tăcere, după zadarnicele rătăciri ale vieţii. Tăcerea e lupta pentru a cuceri suprema armonie a sufletelor, care nu rănesc, a culorilor care nu strigă, a gândurilor care nu tulbură, a iubirii care nu cheamă, ci merge.
Şi avântul liric e o iniţiere pentru tăcere. E pregătirea caldă a sufletului pentru topirea concentrată a viziunii revelate de pasiune. E cântecul nupţial al îmbrăţişărilor tăcute, e cântecul funebru al morţii tăcute, e cântecul de jubilare al transfigurării creatoare, care se va sfârşi tot în tăcere”.
*
Nu mai pot continua scrisul. Afară este un ger cumplit. Iarna îţi revendică drepturile. Mă uit pe geam la copacii îngheţaţi şi văduviţi de căderea frunzelor. Iarna nu vrea frunze care cântă, nici frunze care plâng, nici păsări care ciripesc. Iernii îi place şuierul vântului, croncănitul corbilor, zborul ciorilor, ureltul lupilor, uniforma zăpezii. Se aude că doar brazii, pinii şi molizii ar refuza să-şi dezbrace frunzele. Oare câţi vor scăpa de ascuţişul securilor şi al drujbelor? Câţi vor plânge pentru ei? După părerea mea, nimeni! Sunt dureros de trist!
Ion Tămaș Delavâlcele
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail