Jertfă de seară (4)

Aşa cum primăvara este ca o dimineaţă a omului, toamna este ca o seară – fie şi a vieţii mele – ca un crepuscul al vremii.

Când vezi umbrele serii căzând, când întunericul se aşterne pe pământ, înseamnă că – fără să vrei – iei parte la împlinirea unei legi în faţa căreia trebuie să te descoperi şi să te rogi.

Când vezi ziua scăzând şi umbrele serii căzând prea de timpuriu, înseamnă că te supui unei legi, căreia timpul însuşi se supune. Ar trebui să avem gânduri de tristeţe şi de teamă? Sau de bucurie şi recunoştinţă? Căci, din împlinirea unei asemenea legi înţelegem uşor că deasupra atâtor întâmplări şi capricii ale vieţii, există ceva bine rânduit, ce nu poate fi schimbat după voia noastră.

*

Câţi dintre noi, vorbind de toamna omului şi văzînd de atâtea ori umbrele serii căzând, ne gândim la „toamna” şi „seara” vieţii noastre? De câte ori aflăm zicând: „cât e de trist”! Pentru ce asta? Pentru că „toamna”, fiind o „seară” a timpului, este ultima lumină în drumul anului. Pentru că vedem dezbrăcarea firii de tot ce face farmecul ei, pentru că „toamna” este ca un declin al întregii vieţi. Cât este de trist văzând cum cade la pământ un frunziş altădată viu şi colorat! E trist să vezi liniştea pădurii acum pustie. E firesc ca gândurile noastre şi toată „poezia sufletului” să ne fie pline de melancolie.

*

Când vezi „bruma de toamnă” şi „umbra de seară” căzând, îţi vin şi alte gânduri care ţi se plimbă prin minte! Ai sentimentul că tot ce-a dispărut din viaţa ta şi care dăcea strălucirea ei va fi pierdut pentru totdeauna. Îţi poţi pune legitima întrebare: Deasupra câtor vieţi omeneşti tinere „umbrele serii” n-au căzut prea de timpuriu? Iată cum prezenta poetul Sully Prudhomme această stare în poezia „Les yeux”:

Nopţile mai lungi decât zilele

Au încântat ochi fără număr!

Stelele strălucesc încă,

Dar ochii s-au umplut de umbră.

Albaştri sau negri, toţi iubiţi, toţi frumoşi

Deschişi spre o mare lumină,

De cealaltă parte de mormânt

Ochii ce s-au închis văd încă!

*

Marile dureri din inimile care iubesc pentru fiinţele iubite, iluziile tinereţii care au dispărut, marile întrebări cărora nu le putem da un răspuns din cauza slabelor noastre puteri – iată „umbrele de seară” care cad peste spiritul şi inima omului.

*

Când ochii noştri văd petalele roz şi albe uscate, care altădată presărau peste tot pământul reflexele luminii de primăvară, gândurile ni se opresc la fragilitatea frumuseţii şi cuvintele biblice ne vin în minte: „Omul ca iarba şi frumuseţea lui ca floarea câmpului. Iarba se uscă şi floarea cade”. Nu-i o întâmplare care face ca florile să cadă, ci ele se supun unei legi totdeauna aceeaşi: legea vieţii şi a desăvârşirii. Ele au fost necesare şi şi-au îndeplinit menirea. E necesar ca floarea să cadă, cum trebuie să piară toate gingăşiile copilăriei, cum trebuie ca iluziile tinereţii să lase locul experienţelor şi convingerilor vieţii înţelepte, cum trebuie ca, la timpul hotărât de Dumnezeu, trupul nostru să se întoarcă în ţărână.

Preot Ioan Tămaș Delavâlcele