În continuare doresc să scriu despre supărările părinţilor mei, plecaţi prea devreme printre stele.
Din cauza despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătim ruşilor, pământul din Maramureşul istoric, zonă mai puţin cooperativizată, era considerat de categoria întâia. De aceea cotele erau foarte mari.
Tata când venea de la batoză, după 2,5 ha de pământ cultivat cu grâu, aducea acasă nici 100 kg. De boabe, restul îl lua secretarul de bază, care stătea la batoză zi şi noapte.
Stăteam amândoi pe prispa casei şi socoteam cât au investit şi cu ce s-au ales. Câteodată tata înjura de mama focului, iar mama, cu ochii plini de lacrimi, încerca să-l calmeze.
Toţi sătenii erau nemulţumiţi, dar n-aveau ce face. Cui trebuiau să se plângă? Le părea bine că la noi n-au venit să facă colectiv. Toţi murmurau pe ascuns: Să ne ferească Dumnezeu de mai rău.
Unii dintre consăteni, care nu se puteau abţine şi strigau în gura mare contra comuniştilor, erau închişi la vestita închisoare din Sighet, şi copiii lor daţi afară din şcoală. Aceasta era situaţia din satul meu natal, Năneşti, judeţul Maramureş.
*
În memoria suferinzilor din satul meu natal, dedic următoarele rânduri:
„Când n-aţi avut pâine aţi mâncat pământ, când n-aţi avut apă v-aţi băut lacrimile izvorâte din sufletele voastre urgisite de vreme şi pământul care v-a sângerat tălpile şi palmele trudite de muncă. Timpul a cernut peste voi anii transformaţi într-o lespede de piatră.
Soarele, luna şi stelele vă vor veghea somnul; iarba, vântul, pomii şi păsările cerului vor povesti despre necazurile şi puţinele voastre bucurii şi voi nici nu ştiţi încă dacă veţi avea linişte în somnul de veci”.
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
