Sfânta Cruce este semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer la a doua venire pe pământ, „să judece lumea” (Matei 24, 30). Sub semnul – şi în umbra harului Sfintei Cruci – este bine şi necesar să aştepte şi trupul venirea a doua a Mântuitorului Hristos, ca să se învrednicească a sta de-a dreapta măririi Sale.
*
Să rămânesm în veac sub semnul crucii, să luptăm şi să ne odihnim su aripile ei mântuitoare, ca să fim în veci ai lui Hristos-Dumnezeu, căci ori de trăim, ori de murim ai Domnului suntem, zicem cu Sfântul Apostol Pavel (Romani 14, 7-9).
*
Sub semnul Sfintei Cruci au luptat moşii şi strămoşii noştri în Dacia Traiana împotriva popoarelor migratoare, şi prin ea au biruit. Ea le străjuişte mormântul şi credinţa, cum vorbesc pietrele funerare pe care le descoperim neîncetat pe pământul nostru. Prin ea ne legăm strâns uniţi cu marii noştri înaintaşi, eroi ai neamului românesc, în frunte cu voievozii Mircea, Ştefan, Constantin Brâncoveanu şi martirii Ortodoxiei ardelene Iorest şi Sava, Visarion, Sofronie din Cioara şi ţăranul Oprea Miclăuş din Sălişte. Nouă ne revine datoria să mergem pe urmele acestor vrednici înaintaşi cu aceeaşi dragoste de lege strămoşească, de ţară şi poporul român.
*
Mă plimb alene prin cimitir, citesc pe cruci şi la răscruci atâtea nume de plecaţi, pe care colbul vremii-ncet i-a aşezat printre uitaţi.
Dureri sunt îngropate-n lut, iubiri neterminate încă, sau uri neîncepute-n lume, mai tari ca bulgărul de stâncă. Idealuri, vise, neîmpliniri, zidiri surpate-ntr-o clipă, ori patimi grele, amintiri sunt puse-n biata criptă.
Deasupra lutului tăcut mai stăruie prin vreme-o cruce şi-un nume scrijelit stângaci ca pe-o povară-n ani îl duce, sunt cruci şi cruci în ţintirim, de lemn, de piatră, de metale, sunt bolţi, cavouri, morminte, sculpturi şi artă, ornamente.
*
Şi-adesea vezi cum tot hapsânul, escrocul, banditul şi nedeptul sfidează-n moarte ca şi-n viaţă prin bogăţie şi mândrie. Vezi omul bun şi harnic că are-o cruce de lateţi, bătută-n cuie-n repezeală de anonimi şi de discreţi.
Veniţi la cimitir cu toţii să-ngenunchiem în Sfântă Rugăciune, să plângem nume, chipuri, amintiri, să înţelegem taina Vieţii şi sensul propriei meniri. Să ânţelegem că deasupra, în ceru-acela mare, Sfânt, există-un Dumnezeu puternic al celor vii, al celor care nu mai sunt.
*
Să înţelegem că la vad de vreme, la ceasul acela mare şi divin, şi vii şi morţi, armată fără număr, în straiul luminos de Înviere s-or regăsi în nemurirea lor. Să înţelegem că la ceasul acela s-or cântări şi fapte şi iubiri şi fiecare locul lui primi-l-va după divine rânduiri.
Mi-e dor de cei ce nu mai sunt, de buni, de străbuni, de fraţi, de veri, de „mândre” care le-am avut…
Preot Ioan Tămaș DElavâlcele
