Astăzi 15 noiembrie 2016 am terminat de scris meditaţiile despre moarte sau „Marea trecere” cum spune marele filozof Lucian Blaga. Îmi impun să fac o pauză şi să uit de cele scrise despre moarte. Dar nu se poate. Primesc un telefon de la cumnata mea Veronica Negrea – asistentă medicală pensionară – că profesoara mea de istorie Silvia Vorhamavschi a murit. S-a stins după o grea suferinţă, la o vârstă patriarhală. Cumnata mea i-a făcut tratament în ultimii ani ai vieţii. Trăia singură. Soţul murise de mult, iar copiii au emigrat în Statele Unite. În memoria ei doresc să scriu câteva rânduri.
*
Doamna Silvia era de origine poloneză. Venise împreună cu soţul ei din nordul Moldovei. El era inginer, iar ea profesoară de istorie. Am cunoscut-o în clasa a IX-a, elev fiind la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetul Marmaţiei. Era o femeie potrivită de statură, elegantă, foarte frumoasă, gen Vitoria Lipan a lui Sadoveanu. Părul complet negru îi acoperea spatele. Pe cap purta o eşarfă în culorile anotimpului. Impunea tuturor respect. Vorbea puţin şi calculat. Zâmbea rar. Nu-mi amintesc s-o fi văzut râzând. Nu era „rea” cu noi. Dimpotrivă. Ştia să dojenească şi vorba ei era mai convingătoare decât insultele. Ştia să ne laude când era cazul, iar aprecierile ei ne înaripau. Iubea pătimaş istoria. Mi-a fost dirigintă în clasele IX – X. Ne iubea ca o bunicuţă. Era în stare să stea cu noi ore în şir după program, cu cei care-o ascultam şi-o iubeam, ca să ne spună poveşti istorice. Toată clasa eram abonată la „Magazinul istoric”. Cred că toţi adolescenţii din liceu am fost îndrăgostiţi de ea. Ea ştia asta. Când făceam excursii de documentare prin locurile încărcate de istorie ale Maramureşului istoric, ea era cea aleasă să ne însoţească. La olimpiadele de istorie elevii ei ajungeau până la faza pe ţară. Ea se afla în spatele fiecărui succes.
*
Noi, copiii de ţărani, care stăteam la internat sau făceam naveta, nu ne puteam permite ore de meditaţie cu profesori plătiţi de părinţii noştri, beneficiam – datorită ei – de meditaţii gratuite la orice disciplină doream.
Într-o vacanţă de Crăciun, aflându-mă la Sighetul Marmaţiei, la Festivalul de datini şi obiceiuri, m-am întâlnit cu ea. M-a întrebat cu cine studiez disciplina numită „Dogmatică”. I-am spus că, cu autorul manualului Isidor Tatovan, la care ea a tresărit. M-a rugat să merg la poştă să cumpăr un plic şi o foaie de hârtie. Le-am adus, nu ştiu ce-a scris, a introdus foaia în plic, l-a lipit şi mi-a spus să-l dau părintelui profesor şi rectorul facultăţii.
*
Când m-am întors din vacanţă, am căutat un moment prielnic, am intrat în audienţă la părintele Rector, i-am înmânat plicul. El l-a desfăcut, l-a citit în vreo oră, cu mici întreruperi, s-a ridicat din fotoliu, s-a îndreptat spre geam, iar eu am observat cum îşi ştergea lacrimile cu batista. Într-un târziu mi-a spus: Tinere, în viaţă nu trebuie să faci multe greşeli. Când te vei întâlni cu profesoara ta să-i spui că amintirea ei m-a însoţit toată viaţa. Acum poţi pleca.
*
Nu ştiu când voi ajunge la Cimitirul comun din Sighetul Marmaţiei, dar îi rog pe cei cărora le-a fost profesoară să meargă cu un fir de trandafir – floarea ei preferată – la mormântul ei. Să îngenuncheze în sfântă rugăciune, să plungem nume, chipuri, amintiri, să înţelegem taina vieţii şi sensul propriei meniri. Să înţelegem că în cer există un Dumnezeu al celor vii, al celor care nu mai sunt, să înţelegem că la ceasul acela s-ar cântări şi fapte şi iubiri şi fiecare locul lui primi-l-va după divine rânduiri. Mi-e dor de cei ce nu mai sunt, de buni, străbuni, de fraţi, de veri şi de profesoara mea Silvia. Bunul Dumnezeu să-i facă parte de corturile drepţilor.
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
