– Stimată doamnă prof. ing. Stela Buda, sunteţi un nume emblematic pentru Sf. Gheorghe, dar şi pentru judeţul Covasna. Oare de ce?
– Cred că nu doar activitatea de ani de zile în cadrul Fundaţiei „Mihai Viteazul” să fie de… „vină”. Am lucrat la Întreprinderea Textilă „Oltul”, dar mai cu seamă am fost o viaţă de om cadru didactic, m-am implicat în activităţile social-culturale ale comunităţii, am scris o carte, familia mea a reprezentat un model etc.
– Să ne oprim puţin la carte, fiindcă aţi pomenit de ea. Apariţia volumului a constituit un eveniment în peisajul publicistic covăsnean, iar ziarul nostru i-a acordat imediat spaţiul publicistic cuvenit. Se numeşte: „Fundaţia Mihai Viteazul – 20 de ani de activitate. Vremuri şi Oameni”, fiind redactat de dv., care până acum câţiva ani aţi fost preşedinta organizaţiei.
– Cartea cu pricina este o izbândă, dar s-a născut greu. A necesitat un efort deosebit de documentare şi redactare din partea mea. Deşi o aveam în plan mai demult, cu multă greutate m-am apucat de treabă. A trebuit mai întâi să adun materiale, să structurez capitolele, am stabilit mental schemele de abordare, dar practic scrisul a început abia în ianuarie 2010.
– Este o lucrare de referinţă, bine documentată, ce ilustrează implicarea unor intelectuali entuziaşti din judeţul Covasna în organizarea a numeroase activităţi cultural-educative. Totuşi, mă mir, că deşi stăpâneaţi toate datele, aţi avut unele ezitări.
Cum să vă spun? Cartea a necesitat un mare volum de muncă. M-a epuizat! Majoritatea paginilor le-am scris de 3-4 ori, deoarece au necesitat o minuţioasă documentare, o acurateţe în redactare. Dacă ar trebui să reîncep această muncă laborioasă, mai c-aş renunţa!
Viaţă zbuciumată
– Doamnă Stela Buda, vă cunosc de vreo trei decenii: atât pe dumneavoastră, cât şi pe regretatul dv. soţ, ambii specialişti de marcă în industria textilă.Îmi amintesc că am scris nu o dată elogios despre amândoi. Însă nu toată lumea, mai cu seamă generaţia tânără, vă ştie biografia. Să o depănăm împreună. De unde sunteţi de fel? Cum aţi ajuns în judeţul Covasna?
– La Sfântu’ am poposit în anul 1956. Am venit prin repartiţie de la Facultatea de Industrie Uşoară din Iaşi, împreună cu soţul meu (cu care am fost colegă) şi încă patru tineri ingineri. Aceştia ulterior au plecat în alte părţi. Noi doi am rămas aici. Practic la Sfântu Gheorghe s-a desfăşurat viaţa familiei mele. Anterior, peregrinasem prin mai multe zone din ţară, prea puţin am stat într-un loc. Vremurile tulburi ne-au dictat soarta: mai întâi părinţilor, fraţilor, dar şi mie.
Mama şi tata fiind refugiaţi din Ardealul de Nord în 1940, au reuşit cu greu să scape cu viaţă. Am stat cinci ani lângă Blaj. Liceul l-am absolvit la Cluj, am urmat un an de studii superioare la Bucureşti şi pe urmă patru ani la Iaşi, fiindcă facultatea a fost mutată acolo, rămânând singura de acest profil din ţară.
– Nu v-a bătut gândul la un moment dat să plecaţi şi dv. din Covasna, aidoma colegilor?
– Spre deosebire de ei, nouă nu ni s-au aprobat transferurile! Aşa era pe atunci. La Sfântu Gheorghe se efectau ample lucrări de dezvoltare în industria textilă. Nu existau cadre cu studii superioare, era nevoie de ingineri. Asta în teorie. Deoarece, în practică noi, tinerii specialişti din domeniu, deveniserăm brusc o ameninţare pentru vechea conducere: oameni doar cu liceul. Iar Întrepinderea Textilă „Oltul” ajunsese treptat cunoscută în toată ţara pentru calitatea produselor. În scurtă vreme m-au promovat, totuşi, la conducerea unei secţii, unde am adus multe îmbunătăţiri şi inovaţii. Numai că nu eram deloc un subaltern comod. Ce şi-au zis tovarăşii? Hai să o mutăm la Şcoala Profesională Textilă. Asta s-a întâmplat în l962. Am fost propusă ca director al şcolii, fiind numită fără să fiu măcar consultată. Nu eram măcar membru de partid, aşa cum se cerea! Abia mai târziu m-au primit.
– Şi v-aţi descurcat în noua postură ?
Ei, trebuia. Ca atare, am urmat tot felul de cursuri de perfecţionare în învăţământ, mi-am dat Definitivatul şi pe rând toate gradele didactice.
– Ce aţi predat?
– Diferite materii din domeniul chimiei textile. Sunt coautoare a unui manual didactic de specialitate editat în anul 1981 pentru liceu şi şcoli profesionale. De asemenea, am elaborat şi un manual pentru licee şi şcoli de maiştri mult mai perfecţionat, dar nu a mai apărut, venind Revoluţia.
Împliniri profesionale
– Alte realizări în profesie?
– În calitate de director al Şcolii Tehice am reuşit în decursul anilor să asigur modernizarea şi extinderea bazei didactice. M-am bucurat de sprijinul cadrelor din şcoală, dar şi de ajutorul conducerii Ministerului Industriei Uşoare, for central căruia îi eram subordonaţi. De la 250 de elevi în 1962, se ajunsese peste două decenii la nu mai puţin de… 1.200 de cursanţi, veniţi din toată ţara. Am fost director timp de 20 de ani.
– Şi apoi?
– În 1982 am fost obligată de conducerea Judeţenei de partid şi a Ministerului Învăţământului să preiau funcţia de inspector general-adjunct la ISJ Covasna. Numai că în decembrie 1983 am fost brusc eliberată, fiindcă o rudă rămăsese în străinătate. Imediat şi soţul meu a fost schimbat din funcţia de director economic de la „Oltul”. Eu am trecut la catedră, iar în 1989 m-am pensionat. Aveam două nepoţele şi vroiam să mă ocup mai mult de ele.
– Ce s-a întâmplat cu respectabilul dv. soţ, ing. Petru Buda?
– În luna martie 1990 au avut loc unele manifestaţii de protest la fabrică, soţul meu fiind ameninţat cu… moartea, fiindcă unii credeau că va ajunge iarăşi director. Singura lui vină: era… român! Altminteri, muncitorii simpli, oamenii cu judecata limpede îl apreciau, deoarece se implicase nu doar în producţie, ci şi în multe activităţi colaterale în afara atribuţiilor de serviciu. Mai ales la CSM „Oltul”. Ne-a fost teamă la un moment dat chiar pentru vieţile noastre în vâltoarea aceea nebună. Doamne prin ce-am trecut… Stăteam ferecaţi în casă, unii vecini şi cunoscuţi aducându-ne pe ascuns cele de trebuinţă. Dezamăgit, soţul meu s-a pensionat şi nu a mai pus piciorul în întreprindere, fiind foarte afectat. A decedat în anul 1997.
– Dumneavoastră ce fel de directoare credeţi că aţi fost: apreciată, contestată, temută?
– În primul rând, nu m-au preocupat asemenea aspecte. Ştiu că nu mi-am dorit niciodată să ajung în funcţii de conducere. Însă fiind promovată, m-am străduit să mă achit cu brio de obligaţii, să aduc mereu îmbunătăţiri activităţii, iniţiind multe acţiuni. În al doilea rând, am fost exigentă. Am cerut mult de la ceilalţi, dar m-am şi implicat personal, demonstrând că se poate. I-am motivat pe colegi, rezolvându-le probleme profesionale şi familiale. Erau la un moment dat circa 1.000 de tineri care locuiau la internatul şcolii, veniţi din toate colţurile ţării, cu problemele lor, cu nivel de educţie diferit, unii reticenţi la nou. Şi în al treilea rând, reţineţi că nu am nedreptăţit pe nimeni: am cerut numai rezultate, corectitudine, punctualitate. Am avut mulţi elevi cu rezultate foarte bune, care au urmat apoi facultăţi de profil. Din păcate, în prezent marea majoritate a intreprinderilor textile şi-au închis porţile. După ce am ieşit la pensie m-am ocupat mai mult de familie, de nepoate, care au studiat serios: au obţinut masterate în Franţa, Austria şi acum una chiar dă examene în… China.
Despre activitatea la Fundaţia „Mihai Viteazul”
– Să ne întoarcem, cu voia dv, şi la activitatea prestată în fruntea Fundaţiei „Mihai Viteazul”, care anul trecut a împlinit frumoasa vârstă de două decenii. Cum a fost începutul? Cui i-a venit ideea? Cine v-a stat alături?
– Apariţia Fundaţiei a fost determinată de situaţia îngrijorătoare creată în această zonă, imediat după Revoluţie, pentru populaţia românească. Apăruseră felurite opresiuni, ameninţări, s-a încercat eleminarea elementului românesc din instituţii. Nu mai exista nici o autoritatea căreia să ne putem adresa şi să primim sprijin. Eu fiind o persoană cât de cât cunoscut în judeţ, având experienţă în activităţi social–culturale şi fiind degrevată de obligaţiile profesionale (ca pensionară) am fost aleasă preşedintă a Comitetului Director. Încă de la început am acţionat pentru promovarea învăţământului românesc în zonă, pentru cunoaşterea istoriei neamului, a culturii româneşti, în general. S-au organizat multe acţiuni cultural-artistice, fiind sprijiniţi elevii cu rezultate bune la învăţătură, acţiuni care să-i aducă împreună pe tineri şi maturi, indiferent de etnie. Aşa a apărut Festivalul de Colinde şi Obiceiuri de Irană „Crăciunul la români”, a XX-a ediţie având loc anul trecut. Apoi Festivalul „Tinere talente” între 1993-2010 cu participarea elevilor de la toate şcolile din judeţul Covasna. Să nu omitem sărbătorirea „Zilelor Sfântu Gheorghe”, iniţiată de Fundaţia „Mihai Viteazul” în anul 1992 – prima ediţie – în colaborare cu Primăria municipiului. Apoi ne-au eliminat! Abia în 2006 o formaţie culturală adusă de noi a fost primită din nou să evolueze. Amintesc şi Concursul de matematică lansat în 1990, la prima ediţie participând elevi de la toate şcolile din judeţ, indiferent de limba de predare. Timp de zece ani Fundaţia noastră a acordat premii în obiecte şi bani. Să nu omitem nici manifestarea omagială ajunsă la a XXI-a ediţie în 2010 intitulată „Mihai Viteazul şi Visul Unirii”, dedicată patronului nostru spiritual. Ar mai fi şi altele…
– De ani buni Fundaţia „Mihai Viteazul” a devenit o emblemă, un „brand” – cum se zice acum. A fost greu?
– Într-adevăr, s-a realizat un BRAND, dar cu multă tenacitate. Noroc că am avut alături nişte sufletişti. Semeni care s-au dăruit întru totul unor idei nobile. Am reuşit să atragem mulţi oameni de bine alături, fiind primul ONG din judeţul Covasna ce şi-a propus şi a reuşit să organizeze acţiuni culturale de anvergură şi calitate, să stimuleze interesul tinerilor pentru concursuri, să premieze elevii câştigători la olimpiadele şcolare etc.
– Şi, totuşi, aţi renunţat la şefie…
– Am predat în 2006 ştafeta d-nei ing. Maria Peligrad. În ce mă priveşte, am realizat atunci că vârsta şi-a impus cuvântul. Era necesară puterea de muncă şi experienţa unei persoane mai tinere, dar cu mare experinţă în domeniul educaţiei şi culturii, dânsa obţinând rezultate deosebite în ultimii cinci ani. Actualmente activez în calitate de vicepreşedintă, încercând să ajut cât pot. Mă bucur mult că am reuşit să scriu această carte, să înfăţişez cum m-am priceput munca a sute, poate mii de persoane ce s-au implicat direct în activitatea Fundaţiei sau au participat la acţiunile noastre.
– Care au fost recompensele ce v-au încântat cel mai mult în viaţă: banii, medalii, titluri, premii?
– Recompensa cea mai mare a fost atunci când am primit o vorbă bună de la cei cu care am lucrat. Sau atunci când am constatat succesul unor iniţiative pe care le-am avut.
– N-aş vrea să fiu nepoliticos sau răutăcios, însă ajungând în acest punct al discuţiei noastre nu pot să trec mai departe, fără a zăbovi peste incidentul de la decernarea Premiului “Pro Urbe” în anul 2009. A fost un scurt episod de contestare din partea unor voci. Ce ne puteţi spune?
– Activitatea şi realizările mele în folosul comunităţii, în beneficiul tuturor locuitorilor, indiferent de etnie, mă îndreptăţeau să primesc această distincţie onorantă. Doar nişte oameni cu viziuni înguste, duşmănoase, anacronice puteau să realizeze scenele penibile petrecute la Solemnitatea respectivă. Nu doresc să comentez mai mult. Ce rost ar avea ?
Timpul liber
– Cum vă umpleţi timpul liber? Ce citiţi?
– Mereu găsesc câte ceva de făcut la Fundaţie ori acasă. Mai nou citesc cărţile apărute şi lansate la Sfântu Gheorghe şi Braşov. Recitesc şi răsfoiesc multe dintre operele din literatura română şi universală din biblioteca mea. Îmi plac, în special, albumele de artă, de arhitectură. Dar şi ghidurile de călătorie, întrucât îmi amintesc pe unde am hoinărit în tinereţe.
– Aţi voiajat mult?
– Destul. Am reuşit să fac multe călătorii, mai ales în ţările europene, dar şi în Asia, Africa de Nord.
– La finele lui 2010 s-au înregistrat anumite obiecţii legate de organizarea Festivalului de Colinde…
– Nu intru în polemică. Faptul că s-a organizat un festival similar de către un alt ONG nu este, în principiu, câtuşi de puţin dăunător. Pentru a avea însă succes, consider că trebuia să se discute şi cu Fundaţia „Mihai Viteazul”, care are o experinţă în domeniu de două decenii. E bine să se evite unele suprapuneri.
– Ce consideraţi că trebuie făcut pentru ca tineretul să fie atras mai mult spre activităţile educative, spre muzica de calitate, artă, lectură, spectacole de ţinută?
– Contează enorm puterea exemplului educatorului, al părinţilor, participarea cadrelor didactice, a intelectualităţii. Este necesar să existe o legătură mai strânsă între membrii comunităţii locale, un ataşament sporit faţă de valorile perene, faţă de istoria neamului, cultura noastră. Plus o implicare mai susţinută a membrilor comunităţii româneşti, luând exemplul pozitiv în acest domeniu al concetăţenilor noştri maghiari.
– Încotro se îndreaptă cultura românească? Dar societatea?
– Există, desigur, o evoluţie, dar cred că e mai neînsemnată comparativ, să spunem, cu deceniile ’70 –’80. Societatea actuală este bulversată. Şi nu văd să se aşeze în următoare perioadă. Sunt derapaje mari şi vor fi schimbări majore chiar pe plan mondial.
– Unde v-ar fi plăcut să locuiţi, dacă aţi fi avut bani mulţi?
– Să ştiţi că m-am legat sufleteşte de Sf. Gheorghe, chiar dacă în anumite perioade soţul şi cu mine ne-am fi dorit, poate, să ne mutăm în altă parte. Unde, cu siguranţă, am fi avut mai multe facilităţi. Însă nu am intenţionat niciodată cu adevărat să plecăm din ţară, deşi am fi avut posibilitatea. Banii nu au reprezentat un scop primordial în viaţă. Şi acum mă descurc cu ce am.
– Care v-a fost deviza în viaţă?
– Corectitudine, respect şi grijă faţă de semeni. Efort pentru îndeplinirea obţigaţiilor sociale şi profesionale. Într-o frază celebră: „Să nu te întinzi mai mult decât îţi este plapuma!”
– Câte plusuri, câte minusuri s-au adunat până acum pe răboj?
– Destule. Ca neîmpliniri, poate nu am reuşit să fac atâtea câte mi-aş fi dorit. Ori nu am izbutit să-i determin şi pe alţii să se implice alături de mine în folosul societăţii.
– Stimată doamnă Stela Buda, vă mulţumesc pentru interviu şi vă urez să vă însănătoşiţi, pentru că mi-aţi spus că aveţi unele probleme.
– Aşa e. Mulţumesc la rândul meu pentru urări. Dar vă întreb şi eu ceva în final: cine nu are necazuri cu sănătatea după o anumită etate? Totul este să fim optimişti şi încrezători în viaţă! Şi pentru că se apropie Floriile şi Sfintele Paşti, vă doresc tuturor Sărbători Fericite!
Horia C. Deliu
