– Stimate amice Ioan Georgescu, de ce te alintă unii cu apelativul „Jancsi”? Aşa am preluat şi eu cu mulţi ani în urmă zicerea, te deranjează?
– Nici vorbă, deoarece provin într-o familie mixtă. La noi în casă se vorbea şi româneşte şi ungureşte, mama mă alinta spunându-mi „Jancsi”, iar tata îmi spunea „Ionică”.
– De unde eşti de fel?
– M-am născut în judeţul Covasna, mai exact la Sfîntu Gheorghe, în 18 aprilie 1940.
– Ooo, se apropie cu paşi repezi ziua ta.
– Aşa este. Mai adaug un an pe răboj…
– Să fie cât mai mulţi!
– Ce bine ar fi.
– La Sfântu’ ai urmat şi şcoala?
– Da. Am făcut Elementara în limba română, iar Ciclul mediu în maghiară, deoarece pe vremea aceea (în 1953) nu exista la Sfântu Gheorghe liceu cu predare în româneşte. Abia în anul următor s-a înfiinţat. Tata a insistat să continui unde începusem. Foarte bine a făcut, deoarece aveam colegi cu care mă împrietenisem, mă ştiau şi profesorii. În 1956 am terminat Liceul cu zece clase, după model sovietic, notele fiind de la 1 la 5. S-a condensat atunci materia de studiu din cinci ani în numai…trei, un experiment nereuşit, noi, ca elevi, confruntându-ne cu un volum enorm de studiu.
– Să înţeleg că se făcea carte, nu glumă?
– Într-adevăr. Dar am avut şansa să beneficiez de un corp profesoral de excepţie. Nu numai în şcoala medie, ci şi în cea primară. Am găsit întâmplător mai demult manualul de clasa a II-a de atunci, care nu se compară cu ce învaţă şcolarii de astăzi. Fireşte, alte timpuri, alte viziuni…
– Ce facultate ai urmat? Unde ai fost repartizat?
– Am absolvit Facultatea de Medicină-Veterinară din Bucureşti şi am fost repartizat în raionul Lehliu, circumscripţia Sălcioara, unde am rămas până în 1968.
– Când ai revenit pe meleagurile natale?
– În acel an. Ca urmare a unei noi repartizări – cum se făcea pe atunci, când nici o mişcare de personal nu era lăsată la voia întâmplării, totul fiind supercentralizat şi controlat – am ajuns la Cooperativa Agricolă de Producţie Dalnic. În anul 1971 am ajuns la CAP Valea Crişului, pentru ca din 1974 să fiu numit şef al Laboratorului de Selecţie şi Ameliorare a Animalelor Covasna, instituţie în care am activat până la pensionare.
Cred că am avut un traseu profesional obişnuit, străduindu-mă ca orice specialist să-mi văd de meserie.
– Nu fii exagerat de modest, deoarece sunt cunoscute performanţele tale atât în plan practic, cât şi teoretic, prin numeroasele lucrări ştiinţifice publicate…
– N-aş fi vrut să divaghez, dar fiindcă ai adus vorba pot să confirm că între anii 2001 şi 2008 m-am preocupat de ameliorarea raselor la cunoscuta Fermă de porcine de la Leţ, o unitate vestită în această parte de ţară.
În întreaga carieră am organizat şi participat la multe expoziţii zootehnice judeţene, zonale şi naţionale, unde s-au obţinut numeroase premii datorate performanţelor productive ale animalelor din judeţul Covasna. Dar la acest capitol, ţin să subliniez, nu a fost numai meritul meu…
Privind acum în urmă, pot să spun că am trecut prin toată filiera profesională legată de creşterea animalelor: începând cu medicină veterinară, continuând cu zootehnia, apoi selecţia şi ameliorarea raselor. Mi-a plăcut ceea ce am făcut, era interesant şi pasionant, mereu apărând provocări profesionale.
– Se trudea mult în agricultură, zoothenie, dar existau şi satisfacţii, nu–i aşa?
– Oricum, nu era „boierie” ca acum. Pe atunci se lucra zi-lumină. Programul începea la 5-6 dimineaţa şi se termina după apusul soarelui.
Satisfacţii? Am avut, de ce să nu recunosc. Mai cu seamă în domeniul ameliorării speciilor. Împreună cu colaboratorii am obţinut recorduri la nivel de ţară şi am furnizat nenumăraţi genitori (atât tăuraşi cât şi berbecuţi) la diferite unităţi din ţară. Am redactat şi publicat multe articole şi studii, nu le mai ştiu numărul, privind oieritul şi realizarea rasei de vaci „Bălţata Românească” în judeţul Covasna.
– Care ţi s–a părut cel mai dificil moment în carieră?
– La începutul activităţii mi-a fost greu. Trecând de pe băncile facultăţii direct în producţie, fără stagiu de pregătire, m-am confruntat cu multe necunoscute, cu situaţii dificile. Răspundeam de trei CAP-uri din tot atâtea comune, cu un număr impresionant de bovine, ovine, cabaline, porcine, păsări. Aproape în fiecare zi apărea ceva nou. Cu cine să mă consult? Sătenii aşteptau de la mine soluţii. Dar treptat, văzând şi făcând, am prins curaj şi după aceea am căpătat experienţă.
– Ai vrut vreodată să renunţi? Ai regretat că ţi–ai ales această profesiune?
– Nici vorbă! Dacă nu iubeam animalele nu mă făceam medic veterinar. Eu cred că în orice domeniu nu poţi să fii un bun profesionist, dacă nu-ţi place ceea ce faci! Greşesc?
– Nicidecum.
– La Medicină veterinară se făcea pe vremea mea carte serioasă. În meserie, după absolvire, se ştie, nu lucrezi cu o singură specie de animale, biologia fiind diferită. Ca atare, studiam o sumedenie de discipline complementare sau diferite; pe lângă ştiinţa de bază (biologia) erau ştiinţele sociale, economice, chiar şi filosofia (?). Glumeam cu colegii, că dacă am mai fi avut în programa de facultate şi dreptul plus…baletul, ajungeam „oameni universali”.
– Ce altceva te–a tentat să faci în viaţă? Poate medicina umană?, la fel ca celebra ta soţie – medicul primar pediatru Ioana Georgescu – un nume respectat în Sf.Gheorghe.
– Nu, tot veterinara a rămas pasiunea mea.
– De când sunteţi căsătoriţi?
– Din vremea studenţiei, adică de…51 de ani!!!
– Incredibil. Asta da trăinicie a căminului! Tinerii nestatornici pe care îi tot vedem la televizor, ar trebui să ia exemplu…
– Avem trei copii, toţi doctori. Bogdan – medic veterinar, conferenţiar universitar la Cluj-Napoca, şi doi medici umani, Dragoş fiind chirurg oncolog, şef de secţie la un institut din Ruen, în Franţa şi fiica, Ilieana – medic neurolog pediatru la Covasna.
– Nepoţi?
– Patru fete, două fiind gemene.
– Te-ai ocupat mulţi ani de conducerea Laboratorului de Selecţie şi ameliorare a animalelor Covasna. Dă-ne, te rog, nişte detalii.
– Lucrurile sunt mai complicate, ţin de genetică, nu are rost să intru în detalii. Precizez, aşa, în mare, că ameliorarea presupune depistarea acelor exemplare de descendenţi care trebuie să fie superioare crescendenţilor. Cele mai performante animale sunt împerecheate cu cei mai buni parteneri ai rasei, atât din ţară, cât şi din străinătate. Masculii viguroşi trebuie atent testaţi, triaţi şi în funcţie de performanţe urmează a fi folosiţi intens la reproducţie. Operaţiune ce se realizează fie în mod artificial, fie prin montă naturală. Animalele neperformante sunt sacrificate. Întreg ciclul presupunea multă muncă, răbdare, atenţie. Cam asta ar fi pe scurt.
– A rămas de notorietate faptul că ai contribuit la ameliorarea rasei de vaci „Bălţata românească” la noi în judeţ. Cum ai reuşit? Prin ce este ea specifică?
– A fost un proces migălos, de durată. S-a pus accent pe intensificarea cercetării, a utilizării progresului genetic, pe valorificarea superioară a potenţialului taurilor autohtoni, limitând imigarţia de gene.
Varianta de Covasna a „Bălţatei româneşti” se caracterizează prin masivitate şi o producţie bună de lapte, rezistenţă desebită la condiţiile pedoclimatice ale zonei, la particularitatea păşunilor de aici. Da, s-a făcut treabă bună…
– Te-ai ocupat cumva şi de îmbunătăţirea soiurilor autohtone de porcine şi ovine?
– Da, spre finalul carierei, dar nu cât aş fi vrut. M-am apucat relativ târziu, din păcate, nemaiavând timp suficient să finalizez cum aş fi dorit. Rezultatale nu apar imediat; vin lent, tardiv. Există un interval al evoluţiei bine determinat între generaţii, ce diferă de la o specie la alta.
Am colaborat bine cu ginerele meu şi cel puţin la ovine am avut mare succes, reuşind să livrăm de-a lungul anilor mii de reproducători pentru zonele unde creşte „ţigăia”. Este vorba de acea rasă de oi apreciată pentru producția de lână de o calitate aparte, de asemenea, pentru carne și lapte.
Să-ţi mai spun ceva…
– Ascult.
– Exemplarele din „ţigaia de Covasna” sunt cu totul deosebite, având o particularitate ce nu se întâlneşte la suratele lor din alte ţări: au cea mai fină lână, scurtă, moale, mătăsoasă şi sunt transhumante.
Ţin minte că la începutul anilor ’90, am trimis la Expoziţia Mondială de ovine de la Paris câteva exemplare şi produse specifice zonei noastre, care s-au bucurat de aprecieri unanime. Ce vremuri…
– …da, mai ales atunci când organizai celebrele Expoziţii zootehnice.
– Pentru a le evoca, trebuie să ne întoarcem în timp şi mai mult. În anul 1987 am participat efectiv la inaugurarea „primei” Expoziţii judeţene de taurine. S-a făcut atunci mult tam-tam, toţi vorbeau elogios ca de un mare succes, de ceva inedit. Au fost etalate exemplare extraordinare. S-a scris pe larg în presa locală, dacă mai ţii mine? Era o iniţiativă desebită. Ca atare, de atunci s-a perpetuat ideea, organizîndu-se în fiecare an câte o asemenea manifestare expoziţională de interes printre crescătorii de animale, specialişti, economişti, marele public. Aveam cu ce să ne mândrim.
– Am scris „prima” expoziţie între ghilimele, de ce?
– Fiindcă abia mai târziu aveam să descopăr în Arhivele Muzeului Secuiesc că, de fapt, în anul 1907 renumitul scriitor şi om de cultură, Benedek Elek, fusese iniţiatorul celei dintâi expoziţii zootehnice pe plan local. Numai că la lansare, în 1987, noi nu ştiusem acest lucru…
– Este frumos şi elegant că ai făcut această precizare, nu ştiu câţi semeni ar fi avut decenţa să recunoască. Dar „oamenii vechi” ştiu să–şi cinstească blazonul…
– După trei ani de la prima reuşită, am iniţiat expoziţii de animale nu doar de anvergură judeţeană, ci şi mai mici, în localităţile Târgu Secuiesc şi Întorsura Buzăului, ce au avut, de asemenea, ecou. Îţi dai seama, într-un judeţ micuţ ca al nostru, să faci trei expoziţii de o asemenea factură reprezenta un lucru deosebit…
Dar o mare izbândă de care îmi amintesc cu plăcere a avut loc în anul 1980, când la Târgu Mureş s-a ţinut Expoziţia Zootehnică Naţională, unde judeţul Covasna a obţinut Trofeul şi nu mai puţin de nouă Premii I şi II. Ne-am întors cu multe distincţii şi de la o altă competiţie similară, ce s-a derulat tot de la Tg. Mureş, dar în 1986.
– Se câştiga pe cinstite?
– Absolut! Să nu te îndoieşti o clipă. Nu erau nicidecum nişte întreceri formale, numai să se laude organizatorii la Partid că au făcut ceva, să bifeze o activitate. Premianţilor li se înmânau pe lângă Diplome, sume importante, plus furaje pentru fiecare animal prezentat la expoziţie. Astfel se stimula competiţia, valoarea, crescătorii, noi, specialiştii, eram cu toţii dornici să luăm parte, să ne confruntăm.
– Să schimbăm puţin registrul şi să ne referim la anii frumoşi ai tinereţii. Cineva mi-a spus că ai făcut sport de performanţă. Se vede, întrucât şi acum (la 73 de ani) ai o alură de invidiat.
– Mersi. Într-adevăr, am făcut sport încă din şcoala elementară, practicând atletismul şi gimnastica. Cele mai mari satisfacţii mi le-au furnizat nişte ramuri ce nu par spectaculoase. Am fost multiplu campion raional, regional şi zonal.
– În specialitate ai performat?
– La mai multe. În 1956 am ocupat locul IV în cadrul întrecerilor naţionale de la Bucureşti la 110 metri–garduri şi săritura cu prăjina. Iar în timpul facultăţii am devenit chiar vicecampion naţional universitar la aruncarea suliţei.
– Oho, nu-i de colea. Acum mai faci mişcare?
– Lucrez în grădină, mă plimb…
– Ce pasiuni ai?
– Cititul şi muzica. În adolescenţă m-au pasionat filatelia şi numismatica.
– M–ai contactat mai demult într–o problemă foarte interesantă, care mă pasionează şi pe mine, legată de tradiţiile populare ale zonei. Te interesau poveştile bătrânilor oieri din Voineşti şi Breţcu privitoare la răspândirea baladei „Mioriţa”, ce a ajuns din Munţii Vrancei la noi, în spaţiul Intracarpatic. O temă generosă de studiu, bună şi pentru un…doctorat. În ce stadiu al cercetării te afli?
– Este o poveste interesantă, legată de programul de ameliorare a raselor de animale din acest spaţiu geografic. Trebuia să ştiu de unde s-a plecat, la ce nivel ajunsesem şi spre ce planuri ţintim. De aceea am studiat nu numai pe teren, ci şi prin arhive. Pe când mă aflam la cursul post-universitar a trebuit să întocmesc un studiu care implica printre altele şi istoria formării rasei de vaci „bălţata românească” de Covasna, subiect despre care am discutat ceva mai înainte. Mă preocupa simultan şi originea rasei de ovine „ţigaia” de Covasna, cu o varietate interesantă din zona Breţcu.
În anul 1996 am fost invitat de dr.în sociologie Ioan Lăcătuşu să susţin un expozeu ştiinţific la Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sf. Gheorghe cu tema „Oieritul în Covasna”. O lucrare vastă şi interesantă, fiind ajutat în probleme de arheologie de dr. Valeriu Kavruk, directorul instituţiei, căruia îi mulţumesc şi pe această cale.
Ulterior, la insistenţa aceluiaşi dinamic şi perseverent om de ştiinţă, dl. Ioan Lăcătuşu, am aprofundat tema, lărgind aria de studiu, aplecându-mă şi asupra impactului social-cultural al acestei activităţi asupra populaţiei din zonă. Din motive obiective, nu am mai putut continua sudiul, oprindu-mă la detalii ce ţineau de folclor, datini şi obiceiuri, de aceea te abordasem, ştiind că realizezi rubrică „Tradiţii populare” în ziar.
– Ai obţinut nu de mult titlul de Cetăţean de Onoare. Ce a însemnat pentru tine importanta distincţie acordată de comunitate?
– O surpriză plăcută; o recunoaştere a activităţii mele de aproape 40 de ani într-un domeniu al cercetării şi muncii practice, poate mai puţin spectaculoase pentru publicul larg, chestiuni considerate un soi de „Cenuşereasă” a economiei româneşti. Se vede însă că nu toţi au judecat superficial, decernându-mi-se titlul amintit. Le sunt recunoscător.
– Politica nu ţi-a plăcut?
– NU!!! Tata m-a îndemnat încă de când eram tânăr să mă ţin deoparte de ea, repetându-mi: ”Ionică, în viaţa ta să nu faci politică, fiindcă este o…depravată!”.
– Şi ce anume te-a mai povăţuit părintele tău? După ce principii te-ai ghidat în viaţă?
– Să fiu un om corect şi cinstit. Un bun specialist. Să ajut pe toată lumea în limita posibilităţilor. Spre norocul meu, am putut să le fiu de folos multor semeni, mai ales în domeniul în care am activat. Ştii cum se spune: rău poţi face oricând, bine mai greu. Există o vorbă în popor: ”Să fii domn e o întâmplare; să fii Om e lucru mare!”
– Ce preţuieşti la semenii care te înconjoară?
– Caracterul, onestitatea, modestia.
– Şi ce deteşti?
– Sunt mai multe: minciuna, în primul rând, apoi aroganţa, laşitatea, lăcomia şi prostia. De multe ori merg mână-n mână.
– Te uiţi la televizor? La ce emisiuni?
– Mă uit ca tot omul, dar nu exagerat. Cât să fiu informat. Agreez documentarele ştiinţifice şi sportul.
– Dacă ai avea o mare putere de decizie, ce anume ai îmbunătăţi în România?
– Cel puţin trei domenii: sistemul educaţional, sănătatea şi cercetarea. Aş împiedica exodul tinerilor superdotaţi, a „aurului cenuşiu”.
– Cum îl numea inspirat Mircea Maliţa.
– Exact. Uite, de zeci de ani România câştigă medalii de aur, argint şi bronz la Olimpiadele ştiinţifice (cum s-a întâmplat şi în 2013), dar este păcat că Statul nu le oferă o şansă acestor concetăţeni merituoşi. Rămân în ţară doar câteva „piscuri”, grosul celor buni pleacă, iar la bază ne lovim de multă prostie şi ignoranţă.
Din păcate Schopenhauer avea dreptate atunci când afirma că „Rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la ceea ce ne lipseşte.”
– Te-a bătut vreodată gândul să rămâi afară?
– Nu. Am avut posibilitatea de mai multe ori şi în timpul lui Ceauşescu, dar nu m-a tentat niciodată. M-am născut în România, aici m-am realizat, deci am rămas printre ai mei.
– Ce înseamnă patriotismul?
– Neaşteptată întrebare. În fiecare epocă cred că a avut alt conţinut. Nu pot decât să dau definiţia clasică: dragostea şi devotamentul faţă de patrie şi popor, statornicite de-a lungul istoriei. Dar trebuie să fim precauţi (prudenţi) deoarece, după cum spunea Auguste Comte, „Închişi în trecutul nostru, trăim viaţa morţilor”.
– Adică?
– Exagerând cu invocarea trecutului, readucându-l mereu în discuţie ostentativ, putem genera extremism, şovinism, anarhism etc. Asta nu înseamnă că trebuie să ne uităm „rădăcinile” .
Oricum, nu-mi plac oamenii care se bat cu pumnul în piept pentru nişte merite, pe care de cele mai multe ori nu le au…
– Constat că apelezi dezinvolt la citate din mari gânditori. Mai spune–mi o maximă care îţi place mult.
– „Omul e Universul. Sub fiecare piatră funerară zace Istoria unei lumi”.
– ??? Oi fi eu cult…
– Heinrich Heine a spus-o.
– Şi fiindcă nu peste multă vreme (mai precis pe 18 aprilie) va fi ziua ta de naştere, îţi urez la finalul discuţiei noastre în numele colegilor din redacţie şi al meu personal, încă de pe acum, un călduros „La Mulţi Ani!”
– Mulţumesc mult şi aprecez că m-ai invitat să purtăm acest dialog franc, deschis.
– Şi eu îţi sunt recunoscător. Complimente alor tăi. Fie să mai avem plăcerea de a ne revedea sănătoşi încă mulţi, mulţi ani, pentru a pune din nou „Ţara la cale”.
– Să dea Domnul…
Horia C. Deliu
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail