Poetul meu preferat din Liga Scriitorilor – Brașov datorită atașamentului constant pentru limba română, loialității pentru valorile poetice românești și credinței de un ecletism luminat de tip bahai radiind totuși în mod clar din creștinism, este Toth Arpad.
Să nu uit valorile familiale de care poetul a fost în bună (mai degrabă rea) măsură frustrate și din care face acum un cult recuperator.
Ca poet, dar și ca om, fiindcă Arpad este departe de categoria cinicilor perfizi care mimează inocența, îmi amintește de un personaj jucat de Morgan Freeman într-un film destul de recent: omul, aproape mutilat de un urs, continuă să-i dorească animalului libertatea și binele. Spun asta nu în sens anecdotic, slavă Domnului, autorul nu a pățit nimic în urma întâlnirilor lui cu animalele dragi; mă refer nu doar la atitudinea lui față de urși – aici întâlnim noi, lectorii, o metonimie – ci față de real în general și de om în special:
„Dacă ești la drumul mare
Și ți-a ieșit ursu-n cale,
Dacă-ți este dragă viața,
Du-te și ascunde-ți fața!”
Sprijin aceste afirmații pe întreaga carte „Când Divinul îmi grăiește” (Editura Creator, Brașov, 2021), dar mai ales pe o poezie ca „O inimă curată” (p.27) un credo autodefinitoriu și o artă în același timp:
„Ai încredere în alții,
De ce să te îndoiești?
Doar dacă trăim ca frații,
Va fi viața ca-n povești!
Nu te îndoi de tine!
De alții te îndoiești?
După rău vine doar bine
Și spiritual tu crești!
Dacă ai inima curată
Pe oricine-l vezi mai clar,
Inocența e o artă…
Vei primi puteri în dar!
C-o privire ucizi răul,
Nimeni nu-ți va lua nimic,
Răutatea și desfrâul
Te transformă-n slab și mic.
Fii drăguț cu toată lumea…
O inimă impură-i rea,
Vorbește și tu ca lumea…
Că și așa viața e grea!”
În „Fecioarei Maria” (p. 46), sub forme apropiate de rugăciune, poetul găsește o comunicare intrinsecă, nemediată și figurativă cu Fecioara Maria, dar și cu întruchiparea ei rafaelitică:
„Tu știi că inima mi-e mare
Și un loc etern în ea găsești,
Ești roua dimineții pe o floare,
Când ținându-mă de mână, mă iubești!
Mi-ai deschis în viață o cale,
Prin graiu-ți dulce mi-ai expus ce-i rău,
În lumea cu capriciile sale,
Prin compasiunea zâmbetului tău!”
De fapt Mamei Mântuitorului îi sunt dedicate mai multe poezii disipate în volum.
Un colind de o naivitate (așa cum se cuvine) superbă este „Crăciunul pentru copii”. Încă nu am întâlnit / citit vreun colind cult. În ce privește accesul la poezia cultă, la p. 70 găsim în „Mi-e frică” romantismul în cheie tipic eminesciană precum o fațetă neobișnuită a scrisului acestui autor:
„Mi-e frică să-ți ating pleoapa cu un sărut,
Să nu-ți strivesc visele clădite cu atâta trudă,
Mi-e frică să te privesc în ochi,
Să nu-ți tulbur limpezimea ce inundă
Oceanul cristalinului și să te-ajut,
Ca nu cumva să mă deochi.”
Puritatea rămâne chiar și în suferință cuvântul cheie pentru acest autor, precum și o generozitate sufletească și a comunicării nemaiîntâlnite.
Mircea Doreanu
scriitor
