La împlinirea a 421 de ani de la intrarea victorioasă a Domnului Țării Românești în Alba Iulia și unirea celor două țări române la 1 noiembrie 1599, prezenta evocare îmi oferă prilejul de a aminti adevărurile istorice despre personalitatea lui Mihai Viteazul privite prin prisma scrierilor unor – istorici, cronicari, diplomaţi şi conducători militari. Titlul evocării gloriosului Domn mi-a fost inspirat de scriitorul Mihai Diaconescu care realiza la începutul mileniului al III-lea „forma epică și istorică a portretului” marelui Domn, într-un articol apărut în revista „Cetatea Culturală”, din orașul Cluj-Napoca*, portret pe care-l voi reproduce în continuare: „Viața lui dăruită neamului românesc ne impresionează și ne cutremură sufletește. Faptele lui ne direcționează gândurile, voința și idealurile. Conștiința faptului că aparținem neamului său ne face mai buni, mai înțelepți și mai demni. Mihai Viteazul a fost cutreierat de bucurii, de dureri și de gânduri mărețe cum puțini oameni pot trăi. A realizat o operă politică fără de care noi, românii, nu ne-am putea înțelege. A făurit victorii militare și diplomatice, care au marcat definitiv evoluția noastră națională și istoria lumii. A căzut prin trădare, cel mai îjositor act uman. Din nordul Rusiei până în Spania și din Țările Germane până pe pământul grecesc, creștinii l-au preamărit în opere artistice de mare rafinament intelectual sau în creații populare pline de patosul libertății, ca pe o personalitate istorică epocală și ca pe un erou de epopee.”
Dar, așa cum mărturiseam la începutul evocării mele, să-i lăsăm pe unii istorici, cronicari, diplomați și conducători militari ai timpului, toți străini, să ne împărtășească din concluziile la care au ajuns. Aceştia s-au aplecat cu interes asupra faptelor sale, i-au studiat biografia, au încercat să-i analizeze puternica personalitate. Înteresul era firesc, ţinând seama că era vorba despre voievodul care, după cum sublinia cronicarul otoman Îbrahim Pecevâ, provocase în campaniile anului 1595 „o aşa mare pierdere [cum] nu i se întâmplase oştirii islamice niciodată până acum”1 (În acest sens reamintesc, victoriile sale din 1595: Hârşova – 1 ianuarie; Silistra – 8 ianuarie; Putineiu – 14 ianuarie; Şerpăteşti – 15 ianuarie; Rusciuc – 25 ianuarie; Brăila – martie 1595; Călugăreni – 13/23 august; Târgovişte – 6-8 octombrie; Bucureşti – 12 octombrie; Giurgiu – 15/25 – 20/30 octombrie2. Ultima bătălie, desfăşurată la Giurgiu, trecerea pe malul drept al Dunării s-a transformat într-o adevărată catrastofă: Majoritatea trupelor de akingii, relatează cronicarul turc Mustafa Naima, aflându-se pe ţărmul de dincolo (muntean – n.n.) nici un singur ins nu s-a salvat, şi în vremea aceea rădăcina akângiilor tăindu-se acolo, s-a stins.”3 Mai mult, războiul declanşat de români a constituit un semnal pentru ridicarea la luptă a albanezilor, sârbilor şi mai târziu a bulgarilor de la Târnovo – 1598).
Istoricul maghiar Istvan Szamoskozy (1565-1612), istoricul oficial al Curţii Principelui Transilvaniei Ştefan Bocskai (1605-1606), şi autorul „Istoriei Transilvaniei” din acea perioadă, scria despre Mihai Viteazul că era un „om cu o inteligenţă ascuţită” iar Albert Kiraly, care a luptat sub ordinele sale la Călugăreni, îl caracteriza ca fiind „un militar excelent, bun şi viteaz, ceea ce a dovedit cu mintea şi fapta sa”. Contemporan cu cei doi a fost şi cronicarul maghiar Pettho Gergely (1565-1629), autorul volumului „Cronica Maghiară”, care afirma despre Mihai Viteazul că este un „Domn renumit, celebru, de care se temea însuşi sultanul”.
Cărturarul german Joannis Bisselius (profesor din Amberg), îl prezenta drept „bărbatul de arme” cu „inima neînfricată”, „curajos”, mult aşteptat de întreaga lume creştină4, dar şi de „provincialii (transilvănenii – n.n.) care, ‚ţineau mai mult la unul de-al lor, un dac ca Mihai, decât la un străin ca Basta. […] Căci mai toţi sunt de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume: daci sunt şi unii şi ceilalţi”5.
Că devenise un important principe al timpului în lupta pentru apărarea creştinătăţii o dovedeşte şi corespondenţa purtată de Papa Clement al VIII-lea (1592-1605) care-l numeşte „cavaler al lui Cristos şi apărător al Creştinătăţii”, adresâdu-se astfel domnului român: „Iubitului şi nobilului nostru fiu îi transmitem salutări şi binecuvîntarea papală. Pentru că am văzut din scrisoarea Nobilimii Tale curajul sufletului tău şi zelul în a lupta pentru cauza puterii creştine, punem foarte mult credinţa noastră întru Domnul de partea ta curajoasă împotriva duşmanului turc comun şi foarte potrivnic şi este drept ca la fel să încerce să facă toţi principii creştini, spre salvarea lor şi a altora. (Scrisă la Roma, de Sf. Marcu, sub pecetea lui Sf. Petru, în data de 16 august 1597, în al şaselea an al Pontificatului Nostru”)
Regina Angliei, Elisabeta I (1558-1603), fusese înformată de agenţii săi la Poarta Otomană (Constantinopol), că „ceea ce regi şi principi nu au putut spera să realizeze a fost săvârşit de un Mihai”, ale cărui victorii antiotomane erau „un lucru vrednic de toată lauda, şi de perpetuă faimă”6. Vestea că Mihai îşi luase titlul de „domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, la Iaşi, pe 27 mai 1600, s-a răspândit cu iuţeala fulgerului în toate colţurile continentului. La numai câteva zile după eveniment, în Anglia se ştia, de pildă, că Mihai a eliberat „Bogdania (Moldova n.n.) pe care a alăturat-o Transilvaniei şi Valahiei, el devenind prinţ unic al acestor provincii”7. Dacă vestea unirii a provocat consternare la curţile împăratului Habsburgic, regelui Poloniei şi sultanului de la Constantinopol, toţi trei „ridicându-se în acelaşi timp ca să-l distrugă şi să-i zdrobească marea putere”, popoarele creştine au primit-o cu bucurie, convinse fiind, că cele trei ţări româneşti vor constitui „cel mai sigur bastion din această parte a creştinătăţii […] spre marele câştig al lumii creştine şi paguba turcilor”8, cum spunea în opera sa „Istoria generală a turcilor”, scrisă în anul 1603, de istoricul englez Richard Knolles.
„Mihai devenise – după opinia cărturarului german Joannis Bisselius – idolul celor mulţi, eroul aşteptat de popoarele asuprite, numele său câştigase „o măreţie şi faimă neînchipuite, răspândindu-se în lumea întreagă, astfel încât toţi îl aveau pe buze, nemaiîndoindu-se de strălucirea lui nici turcii, nici tătarii care tremurau cu toţii de puterea armelor lui […] Mihai se bucura de o mare stimă la popoarele creştine, care îi sărbătoreau cu bucurie faptele şi virtuţile”9.
Pentru toţi oamenii de bună credinţă ai epocii era limpede că domnul român nu fusese un general setos de glorie, cuceritor şi asupritor de popoare, el ridicând steagul independenţei, luptând şi jertfindu-se „pentru gloria neamului” lui. Foarte sintetic, istoricul francez (1550?-1614), Thomas Artus prezenta realitatea, concluzionând că încă de la începutul domniei „Mihai şi-a fixat ca suprem ţel şi principal proiect eliberarea ţării sale”. Acesta este motivul pentru care – sublinia cărturarul silezian Balthasar Walther (1558-1631) – „merită preţuirea tuturor celor buni acest voievod, cel mai bun şi mai iubitor de patrie […], binefăcătorul părinte al patriei, apărătorul ei valoros şi fericit”10.
Unirea tuturor românilor într-un singur stat românesc centralizat şi independent, în hotarele sale legitime, etnice, a constituit de fapt marea realizare a epocii lui Mihai, eveniment de maximă importanţă de care şi-a legat numele şi pentru care „acest mare bărbat va rămâne de-a pururi gloria poporului român”11. ”Împetuos, curajos, diplomat, ambiţios, patriot”, el constituie –potrivit istoricului englez James Samuelson – „figura centrală din trecutul istoric al României”12, confirmând ceea ce marele istoric Nicolae Iorga spunea mai târziu: „De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi UNIREA fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică”13 .
Închei prin a vă aduce la cunoștință finalul coferinței „Mihai Viteazul și Creștinătatea Transilvană” susținută de istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Romăne, la Bistrița, în ziua de 22 noiembrie 2016:
„Înainte de 1918, când țăranii din Mărginimea Sibiului primeau în casă autorități ale statului, au fost obligați să pună în camera principală, unde se arunca prima oară privirile noilor intrați, lângă icoane, portretul împăratului. Împăratul Francisc Iosif a fost iubit de români și țăranii s-au confirmat. La vizita unui unchi de-al unui astfel de țăran, acesta zice:
– Mă Ioane, dar l-ai pus pe Împărat lângă sfinții din icoane?
-Nu, numa te-am îșelat. Și el s-a dus și a întors portretul pe partea cealaltă și pe partea cealaltă era Mihai Viteazul. Când suntem numa`noi, el este alături de sfinții din icoane”14
Acesta a fost Marele voievod şi Domn Mihai Viteazul, strălucind astăzi „ca un meteor pe cerul”15 neamului nostru, dar şi al creştinismului european !
*Revista „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, anul IV, nr. 8 (36), august 2001, pp. 10;
1 *** Istoria Militară a Poporului Român, Vol. III, Editura Militară, Bucureşti,1987, p. 222;
2 – *** Istoria României în date, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.127-128;
3 – Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 133;
4 – I.M.P.R., Vol.III. p. 222;
5 – Florin Constantiniu, Op. cit., p. 138;
6 – I.M.P.R., p. 222;
7 – Ibidem;
8 – Richard Knolles, The Generall History of the Turkes, London, 1603, p.122;
9 – I.M.P.R., p. 122;
10 – Ibidem, p. 223;
11 – Ibidem, p. 223
12 – Ibidem, p. 225;
13 – Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul român, Bucureşti, 1981, p. 16;
14 – Active News,- Academicianul Profesor Universitar Doctor, Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, a ținut o cuvântare despre rolul lui Mihai Viteazul în istoria românilor, în cadrul conferinței „Mihai Viteazul si Crestinatatea Transilvana”, găzduită de Bistrția, pe 22 noiembrie 2016. Active News – „https://www.youtube.com/ embed/Q7KYSUgGj9k”
15 – A.D. Xenopol, Revue historique, tom. XCVI, Paris, 1907, p. 6.
Prof. Vasile Stancu
