Într-o lume în care trebuie să ne redescoperim şi chiar să ne reinventăm valorile, pentru că cele cu care am crescut şi pe care le-am crezut intangibile sunt veşnic batjocorite, Eminescu devine un personaj tot mai controversat, pe de o parte, sau idealizat, pe de altă parte. Bineînţeles că niciuna din aceste atitudini nu este benefică percepţiei realiste a figurii celui mai important reper literar românesc al secolului al XIX-lea.
Îmi sunt mereu vii în amintire cuvintele lui Nichita Stănescu implorându-ne să credem în existenţa simplă, dar miraculoasă a poetului condamnat la nemurire:
„Atâta să nu uitaţi: că el a fost un om viu, viu, pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitaţi: că el a băut cu gura lui,– că avea piele îmbrăcată în ştofă.
Atâta să nu uitaţi:că ar fi putut să stea la masă cu noi, la masa cinei celei de taină.
Atât să uitaţi! Numai atât,– că El a trăit înaintea noastră…
Numai atât, în genunchi vă rog, să uitaţi!”
(Eminescu, poem de Nichita Stănescu)
Privind în timp îmi dau seama că mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe omul Mihai Eminescu, să-i ascult graiul cu inflexiuni moldave declamându-şi poeziile la întâlnirile Junimii, sau în odăiţa scundă a bojdeucii din Ţicău, în faţa bădiţei Ion, care odată, după ce poetul a citit Somnoroase păsărele, i-ar fi spus : „Bădiţă Mihai, te rog, mai spune o dată poezia asta, s-o învăţ şi eu”. Aş fi vrut să-l zăresc pe adolescentul de 15-16 ani ghemuit în cabina de sufleur a teatrului lui Iorgu Caragiale (unchiul celui ce avea să devină un bun amic al poetului, dar şi cel mai cunoscut dramaturg al literaturii române, I.L.C.), şoptind la nevoie replicile actorilor. Mi-ar fi plăcut să-l zăresc căutând cu înfrigurare printre teancurile de cărţi ale anticariatelor din Iaşi vreo nestemată – carte rară, pe care, mai apoi să o depună cu grijă spre păstrare pe rafturile Bibliotecii Centrale din Iaşi, al cărei director a fost o perioadă. Mi-ar fi plăcut de asemenea să-l însoţesc în chip nevăzut în lungile sale călătorii cu docarul pe drumuri desfundate de ţară,mergând în inspecţie în cine ştie ce şcoală din Iaşi sau Vaslui pe vremea când calitatea sa de revizor şcolar i-o cerea. Mi-ar fi plăcut să-l pândesc în redacţia ziarului Timpul scriindu-şi articolele furibunde care denunţau nedreptatea de pe orice palier social şi politic, şi urmăreau înălţarea poporului său…căci Eminescu a iubit…frumosul întrupat în arta cuvântului, şi-a iubit prietenii, a iubit femeia (care a rămas pentru el simbol al iubirii imposibil de plinit în această viaţă) şi-a iubit ţara şi neamul pe care le-a simţit într-un veşnic pericol de înstrăinare. Aş fi vrut să-l urmăresc în acea primăvară a anului 1864, când, elev fiind la gimnaziul din Cernăuţi , a fugit cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu însoţind-o în turneu prin Transilvania, ocazie cu care i-a cunoscut pe ardeleni şi o parte din problemele acestora, dar şi teatrul ca pe o experienţă autentică trăită pe deplin.
Amintirile contemporanilor săi zugrăvesc un personaj învăluit într-o aură parcă, un om care impunea un soi de respect sfielnic prin atitudinea sa demnă, prin nobleţea sufletească, prin autenticitatea gândirii, prin chipul său senin şi grav totodată, chip brăzdat de suferinţe a căror cheie pare că se ascunde în spatele versurilor sale:
„Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.”(Glossă, Mihai Eminescu)
Acest chip deplin al creatorului şi al omului străbate până la noi peste decenii şi se întrupează din frânturi de amintiri ale acelora care l-au cunoscut, l-au întâlnit, i-au vorbit sau doar l-au zărit în timpul vieţii lor. În poveştile lor poetul este un om viu, cu slăbiciuni, cu aspiraţii şi cu dureri omeneşti.
***
LA ANIVERSARĂ…
E ziua ta, Emin durut!
Din ceruri, luna s-a cernnut
Peste tăcerea din cuvântul
Rămas mut…
Timpul se-ntoarce azi în sine
Și ne deschide iară poarta
Către pădurea veche
Cu glasuri de argint
Care-ți șoptește parcă,
Pecetluindu-ți soarta,
Descântecul cu note de alint:
O, rămâi un prinț ferice
Nu mai ”nalt ca firul ierbii,
Dinspre lacul cel albastru
Vor veni în turme cerbii…
Lună, soare și luceferi
Îngâna-se-vor în cânt,
Barca albă între nuferi
Scânteia-va tremurând.
Să asculți vântul prin ramuri
Invocând un înger blond,
Să visezi la mândre flamuri
Blestemând prezentul bont.
De ziua ta, Emin iubit,
Cuvintele-au născut un mit
Pe care ni l-au dăruit
Spre nemurit!
Prof. Ionela Ramona Moldovan
