Prozator, eseist şi traducător, Marin Preda s-a născut în comuna Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, la 5 august 1922, într-o familie de ţărani.
Potrivit „Dicţionarului General al Literaturii Române” (Academia Română, Ed. Univers Enciclopedic, 2006), Marin Preda a fost fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor Călăraşu, din a doua căsătorie, nelegalizată pentru a-şi păstra, fiecare, lotul de pământ primit la sfârşitul războiului (Joiţa Preda, ca văduvă de război). Tatăl său a avut din prima căsătorie trei băieţi: Ilie, Gheorghe şi Ion (deveniţi personajele Paraschiv, Achim şi Nilă în „Moromeţii”), iar mama, două fete: Măria şi Miţa (personajele Ilinca şi Tita în acelaşi roman). Din a doua căsătorie s-au născut Marin şi Alexandru (Sae), care vor lua numele de familie al mamei.
În această casă cu mulţi copii, din Siliştea-Gumeşti, localitate care peste ani avea să devină un fel de mic centru al românismului, aşa cum i-a reconstruit coordonatele cel care va deveni cel mai important scriitor al epocii sale (…), Marin Preda, nu e un secret pentru nimeni, a pus în povestea lui Niculae, micul personaj din „Moromeţii”, bucăţi importante din biografia lui din anii copilăriei, inclusiv povestea atât de vehiculată a premiului I cu coroniţă. (Sursa: Ziarul Metropolis – www.ziarulmetropolis.ro)
Între anii 1930-1934, frecventează, cu unele întreruperi şi la insistenţa învăţătorului Ionel Teodorescu, şcoala primară în comuna natală. În perioada 1934-1937, îşi continuă învăţătura la aceeaşi şcoală. Examenul de absolvire a clasei a VII-a îl susţine în comuna Ciolăneşti, judeţul Teleorman.
În 1937, respins, din cauza miopiei, la examenul medical efectuat la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, încearcă să se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din localitatea teleormăneană Miroşi, dar refuză să-şi redacteze teza. Este primul admis la Şcoala Normală din Abrud. Din cauza desfiinţării acestei şcoli, se transferă – în 1938 – la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei. În urma Dictatului de la Viena, localitatea Cristur-Odorhei intrând în teritoriul ocupat, se transferă în 1940 la Şcoala Normală din Bucureşti, unde îl va avea profesor de literatură română pe Vladimir Streinu.
În anul 1941, prin intermediul lui Geo Dumitrescu, face cunoştinţă cu membrii grupului poetic „Albatros”: Al. Cerna-Rădulescu, Sergiu Filerot, Virgil Untaru (Virgil Ierunca), Marin Sârbulescu ş.a, potrivit „Dicţionarului Scriitorilor Români” (Ed. Albatros, 2001). În acelaşi an, termină anul al IV-lea al Şcolii Normale şi lucrează în cadrul unui şantier din Fierbinţi pentru a avea un mijloc de trai. Trimite două schiţe publicaţiei „Albatros”, iar potrivit unei consemnări la „Poşta redacţiei”, ar fi fost reţinută doar cea intitulată „De capul ei”, fără a fi publicată, din cauza suspendării revistei. Scrie poezia „Întoarcerea fiului rătăcit”, care urma să fie inclusă în volumul colectiv „Sârmă ghimpată”, alcătuit de grupul de la „Albatros” şi interzis de cenzură.
E angajat în anul 1942 corector la ziarul „Timpul”. Lucrează o vreme şi la Institutul de Statistică. Chemat pentru recrutare la Turnu Măgurele, se constată că nu poate urma Şcoala de Subofiţeri întrucât nu îşi terminase studiile. În 1942, debutează cu schiţa „Pârlitu'” în ziarul „Timpul”, la rubrica „Popasuri”, coordonată de Miron Radu Paraschivescu. Tot aici publică povestirile „Calul” şi „La câmp”, incluse cu modificări semnificative în volumul de debut, şi „Salcâmul”, nucleul constitutiv al viitorului roman „Moromeţii”. Alte schiţe publicate: „Strigoaica”, „Noaptea”.
Un an mai târziu, în 1943, frecventează cenaclul „Sburătorul”. În primăvara aceluiaşi an îşi începe stagiul militar (încheiat în aprilie 1945). Cu sprijinul lui Ion Vinea este angajat secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”. Va citi în cenaclul „Sburătorul” schiţele „De capul ei” (publicată ulterior cu titlul „Măritişul”) şi „Calul”, aceasta din urmă achiziţionată, cu o sumă considerabilă, de Dinu Nicodin. Publică, în „Vremea războiului”, povestirea „Colina”, indică „Dicţionarul General al Literaturii Române”.
În perioada 1945 – 1947, este corector la „Timpul” (până la sfârşitul anului 1946) şi, pentru o perioadă, la „România liberă”. O vreme este angajat la Societatea Scriitorilor Români. Între 1945-1947, colaborează la „Tinereţea”, „Lumea”, „Contemporanul”, „Studentul român”, „Revista literară” ş.a. Mai toate prozele publicate în acest răstimp („Plecarea”, „Măritişul”, „Nepotul”, „Casa de-a doua oară”, „Întâia moarte a lui Anton Tudose”) nu vor fi incluse în volumul de debut, dar din ele vor fi preluate diferite elemente în „Moromeţii”.
În 1946 alcătuieşte volumul „Întâlnirea din Pământuri” pentru a participa la un concurs de debut organizat de Editura Cultura Naţională (câştigat de Cella Delavrancea).
„Dicţionarul General al Literaturii Române” menţionează că, în 1948, se angajează ca secretar de presă la Ministerul Informaţiilor, unde primeşte spre lectură manuscrisul romanului „Desculţ” de Zaharia Stancu. Intenţiona să facă un referat negativ, găsind lipsită de autenticitate viziunea asupra lumii rurale. A încercat să îl cunoască pe G. Călinescu, dar a fost decepţionat de lipsa de reacţie a criticului. În decembrie acelaşi an îşi părăseşte slujba de la Ministerul Informaţiilor. Apare, în două ediţii succesive, volumul „Întâlnirea din pământuri”. Deşi întâmpinat favorabil, este criticat din punct de vedere ideologic. Scriitorul mărturiseşte că intenţionează să scrie un roman din viaţa oamenilor de la câmpie, netributar viziunii lui Liviu Rebreanu sau celei a lui Mihail Sadoveanu.
Devine membru al Uniunii Scriitorilor în 1949. În 1952 i se acordă Premiul de Stat pentru „Desfăşurarea”. Devine redactor la revista „Viaţa românească”.
Se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu, în 1954, iar un an mai târziu călătoreşte la Kiev, ca delegat al Uniunii Scriitorilor. În 1956 îşi aduce părinţii în Bucureşti.
În 1955 apare romanul „Moromeţii”, publicat mai întâi în „Viaţa românească”. În 1956, se tipăreşte în volum nuvela „Ferestre întunecate” (apărută anterior în „Viaţa românească”), din care se vor prelua diferite elemente în volumul al doilea din „Moromeţii”.
La 20 martie 1957, este distins cu Premiul de Stat pentru Literatură, clasa I, pentru romanul „Moromeţii”. Este ales membru în Biroul Uniunii Scriitorilor. În lunile octombrie şi noiembrie acelaşi an, participă la o deplasare a oamenilor de artă în câteva ţări din Mediterana, iar în decembrie face o călătorie de documentare în Vietnam.
Divorţează de Aurora Cornu în 1959 şi se căsătoreşte cu Eta Vexler (de care se va despărţi în 1966). În vara aceluiaşi an, călătoreşte la Moscova, Leningrad şi în Crimeea. În 1959 apare nuvela „Îndrăzneala” (publicată iniţial în „Viaţa românească”).
În 1962, iese de sub tipar prima versiune din „Risipitorii”, roman cu o geneză prelungită.
La Conferinţa Scriitorilor din 1963 critică activitatea lui Mihai Beniuc şi a conducerii Uniunii, pledând pentru respectarea scriitorului şi a misiunii lui. Tot în 1963, susţine o rubrică în „Scânteia tineretului”, unde răspunde scrisorilor primite la redacţie. Un caz descris îi reţine atenţia, fiind dezvoltat ulterior în romanul „Intrusul”. I se tipăreşte în volum nuvela „Friguri”, inspirată de experienţa vietnameză.
Apare, în 1964, ediţia a VII-a, revăzută, a primului volum din romanul „Moromeţii”.
În 1965, cu Eta Preda, soţia sa, traduce romanul „Ciuma” de Albert Camus. Apare ediţia a doua, „în întregime revăzută”, a romanului „Risipitorii”.
În 1965, participă, alături de Ov. S. Crohmălniceanu, la un colocviu dedicat romanului contemporan, desfăşurat la Viena. Este ales deputat într-o circumscripţie din Bucureşti. În luna mai călătoreşte, pentru o întrunire a PEN-Clubului Francez, la Paris, unde îi cunoaşte pe Elvira Popescu şi pe Eugen lonescu. Este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.
Publică, în 1967, volumul al doilea al romanului „Moromeţii”, notează „Dicţionarul General al Literaturii Române”.
În 1968, iese de sub tipar romanul „Intrusul” şi i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru acesta. În acel an se căsătoreşte cu Elena Mitev. Publică piesa „Martin Bormann”, jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti în stagiunea 1967-1968.
Anul următor, timp de o lună vizitează Germania Federală. Tot în 1969 apare ediţia a treia, „revăzută, definitivă”, a romanului „Risipitorii”.
În 1970, i se naşte primul fiu, Nicolae, şi este numit director al Editurii Cartea Românească. Începe să colaboreze la „Luceafărul”. Traduce, împreună cu Nicolae Gane, romanul „Demonii” de Dostoievski.
Un an mai târziu, se naşte al doilea fiu, Alexandru. Călătoreşte în Elveţia şi în Franţa. Ia atitudine împotriva „tezelor din iulie”. Tot în 1971, apare volumul de eseuri „Imposibila întoarcere”, rod al colaborării la „Luceafărul”.
În 1972, este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Locuieşte o perioadă la Paris. Publică romanul „Marele singuratic” şi, în acelaşi an, este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Alcătuieşte o antologie în două volume din scrierile lui Caragiale, pe care o prefaţează cu paginile intitulate „Despre actualitatea lui I. L. Caragiale”.
În 1973, începe documentarea, îndeosebi în fondurile de la Biblioteca Academiei, pentru romanul „Delirul”. Apare volumul „Convorbiri cu Marin Preda”, realizat de Florin Mugur şi este publicată ediţia definitivă a volumului „Întâlnirea din pământuri”.
„Dicţionarul General al Literaturii Române” menţionează că, la 1 martie 1974, Marin Preda este ales membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. Anul următor face o călătorie în Grecia. În 1975, apare prima ediţie a romanului „Delirul”, şi, la scurt timp, cea de-a doua, revizuită. Romanul este criticat în presa românească şi în cea străină, din motive ideologice (reabilitarea figurii mareşalului Ion Antonescu) şi pentru realizarea artistică. Iese, totodată, de sub tipar o nouă ediţie a celor două volume ale romanului „Moromeţii”, socotită de scriitor „definitivă”.
În regia lui Iulian Milcu, este ecranizat, în 1976, romanul „Marele singuratic”, după un scenariu al scriitorului.
În 1977, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Viaţa ca o pradă”. În anul 1978, la invitaţia unor scriitori, vizitează Olanda.
Peste doi ani, în 1980, candidează, în circumscripţia Drăcşenei (Teleorman), pentru un loc de deputat în Marea Adunare Naţională.
Moare la 16 mai 1980, la Mogoşoaia. În 1980 îi apare ultima scriere antumă, trilogia românescă „Cel mai iubit dintre pământeni”, care înregistrează un uriaş succes de critică şi de public, potrivit „Dicţionarului Scriitorilor Români”.
Unele dintre romanele sale au fost traduse în limbile franceză („Marele singuratic”, în 1975) şi suedeză („Intrusul”, în 1976).
Opera sa a oferit subiecte de film, unele scenarii fiind semnate chiar de scriitor: „Desfăşurarea” (1954, regia Paul Călinescu), „Porţile albastre ale oraşului” (1973, regia Mircea Mureşan, film distins cu Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România în 1974), „Marele singuratic” (1976); sau de alţi autori: „Imposibila iubire” (1983, regia Constantin Vaeni), „Moromeţii” (1986, regia Stere Gulea, film distins cu Premiul ACIN în 1987), „Cel mai iubit dintre pământeni” (1992, regia Şerban Marinescu).
A fost membru corespondent al Academiei Române – Secţia de ştiinţe filologice, literare şi artistice (ales la 1 mart. 1974), şi membru titular post-mortem al acesteia (ales la 3 iulie 1990). AGERPRES
Sursa foto: www.observatorcultural.ro
