Bucurându-se de liberul arbitru şi de libertatea de a avea opinii proprii, oamenii văd lumea în care trăiesc în mod diferit. Unii sunt credincioşi moderaţi, alţii fanatici şi criminali, oricând capabili să ucidă în numele religiei; unii sunt „păgâni”, alţii nu cred în nimic, adică sunt atei; unii sunt „sfinţi”, alţii sunt „păcătoşi”. Religiile însele sunt diversificate şi în conflict unele cu altele, iar ritualurile religioase sunt extrem de variate, aparţinând unor culturi uneori opuse. Pe de altă parte ştiinţa materială caută să-şi impună punctul de vedere, recunoscând numai ceea ce poate demonstra şi controla. Dar cum poţi demonstra existenţa lui Dumnezeu?! Prin credinţă ori prin ştiinţă?
Vom reda în continuare concepţia scriitorului şi filozofului danez Martinus, referitoare la acest subiect. Sursa o reprezintă lucrarea „Idolul care trăieşte cel mai mult”, din care vă prezentăm Capitolul al 12-lea (Traducere din daneză prin intermediul limbii esperanto: Mihai Trifoi):
O recunoaştere a unui „ceva care gândeşte şi are voinţă” în spatele
creaţiei naturii se acordă cu ştiinţa. Ateismul este o superstiţie
Oare nu se acţionează în conformitate cu o metodă de cercetare ştiinţifică, dacă cineva, stând înaintea unui lucru nesupraprivibil în totalitate, aşteaptă astfel de detalii şi însuşiri pe care cineva le poate privi sau controla, şi le compară cu detalii şi însuşiri analoge deja cunoscute? Oare nu este chiar într-o asemenea manieră că oamenii de ştiinţă cercetează lucruri care fac posibil un examen complet? Dacă nu, de ce deci s-ar naşte aşa-numitele ipoteze? A-l nega pe Dumnezeu, aceasta însemnând a nega că în spatele proceselor de ceaţie ale naturii există „ceva” viu şi gânditor, în niciun fel nu poate fi o ipoteză ştiinţifică, deoarece ea nu este o concluzie făcută la o comparaţie între un lucru parţial necunoscut şi un lucru analog deja cunoscut pe deplin. Prin urmare, ea este numai o aserţiune vanitoasă, doar o fantezie. De fapt, este un lucru cunoscut, nu numai între oameni de ştiinţă, ci şi între toţi oamenii culturali normal de inteligenţi, că dintre obiectele şi lucrurile făcute de oameni pământeni nici unul nu se poate crea pe sine însuşi şi nici unul nu poate apărea în mod hazardat; fără de excepţie, fiecare dintre ele îşi datorează existenţa unei origini gânditoare şi cu voinţă. Mediul acestor lucruri este tocmai domeniul pentru care simţurile oamenilor pământeni sunt cel mai bine adaptate, şi în care oamenii deci pot cel mai bine să se orienteze şi să facă analize perfecte. Prin urmare, lucrurile în acest domeniu, în care absolut nimic nu poate apărea fără existenţa unei origini gânditoare care are voinţă, sunt singurele cu care este posibil a compara fenomenele din afara lucrurilor făcute de oameni, adică manifestările naturii. – Ei bine, dacă cineva ca un cercetător fără prejudecăţi face o astfel de comparaţie, imediat constată că procesul creator al naturii, care dintr-o masă de foc a făcut un glob perfect convenabil pentru a-l popula cu fiinţe vii, dovedeşte despre o inteligenţă şi o putere nu mai puţin impunătoare decât cele din spatele creaţiei omului pământean. Aşadar, când cineva stă în faţa celor două procese în principiu identice, pentru că ambele au ca rezultat creaţii destinate unui scop, oare atunci acţionează în conformitate cu o metodă ştiinţifică dacă neagă într-un proces acea precondiţie, pe care cineva o recunoaşte absolut necesară în cel de-al doilea, adică acel „ceva” gânditor şi cu voinţă? Cu ce s-ar dovedi că o astfel de origine nu este necesară în procesul creator logic, în manifestarea de conştiinţă şi inteligenţă, care are loc în natură? Absolut nimic nu poate dovedi aceasta. Negarea existenţei unei astfel de origini deci nu poate fi o ipoteză, ea este numai un postulat gol. Dar dacă se concluzionează că în cele două procese identice condiţia pentru apariţia fenomenelor este aceeaşi, aceasta însemnând că şi în procesul naturii o creare logică pretinde o origine gânditoare şi cu voinţă, cel puţin se respectă analogia dintre cele două procese. Prin ce altceva ar fi posibil a judeca un lucru doar cunoscut parţial, decât printr-o comparaţie cu un lucru analog cunoscut? – Noi deci ajungem la rezultatul că o recunoaştere a unei origini vii, gânditoare şi cu voinţă, aceasta însemnând Dumnezeu, în spatele proceselor naturii este o ipoteză incontestabilă.
Faptul că acea origine nu este vizibilă, precum este originea lucrurilor făcute de oameni, în niciun fel nu dă dreptul de a o nega. Oare cineva ar crede că micile fiinţe vii microscopice din organismul nostru ne pot vedea? Oare ele ar avea dreptate, dacă, având capacitatea de gândire a omului pământean, ar nega existenţa noastră?
Acela, care recunoaşte o origine gânditoare şi cu voinţă în spatele creaţiei naturii, acţionează într-un contact potrivit cu o cercetare cu adevărat potrivită, şi în deplin acord cu experienţele lui dobândite în domeniul unde simţurile lui funcţionează cel mai bine. Dar a-şi baza filozofia vieţii pe altceva înseamnă a o situa pe un domeniu de experienţe mai puţin cercetabil, şi prin urmare cel mai nebulos şi lipsit de încredere. Aşadar, ateismul nu rezultă în niciun fel din experienţele cele mai înalte şi demne de încredere; el are ca fundament sau motivare numai faptul că respectivului îi lipseşte o evoluţie spirituală pentru a judeca într-o astfel de problemă, şi că el preferă ateismul, deoarece acesta îi poate părea modern şi dătător de demnitate. El chiar s-ar ruşina având o concepţie opusă despre problema religioasă. Prin urmare, ateismul este o filozofie de viaţă, al cărei principiu esenţial este că în lucruri necunoscute domină nişte factori care în cele cunoscute sunt absolut imposibili. Probabil că acum un cercetător inteligent înţelege că o astfel de filozofie este antiştiinţifică, pentru a nu spune pur superstiţioasă, şi că ea puţin câte puţin va dispărea în radiaţiile clare ale raţiunii omului evoluat, precum dispare un strop de rouă în strălucirea soarelui.
Ideea că există un Dumnezeu în spatele creaţiei logice a naturii, în spatele schimbării masei de foc arzător în fiinţe din carne şi sânge, deci incontestabil este cel puţin o ipoteză ştiinţifică, şi prin aceasta noţiunea de Dumnezeu devine o filozofie de viaţă bazată pe o judecată despre lucrurile necunoscute în deplin acord cu experienţele fără dubiu despre lucruri cunoscute. – Oare poate exista o metodă de cercetare mai logică?
Bineînţeles că se poate, printr-o evoluţie continuă şi o exersare continuă în această metodă de cercetare, a se dobândi o concepţie chiar mai clară despre noţiunea de Dumnezeu şi o înţelegere chiar mai profundă şi perfectă despre structura şi esenţa vieţii; dar pentru că acest lucru pretinde capacităţi, atitudine şi interes speciale, cu referire la aceasta eu recomand cititorilor principala mea lucrare „Livets Bog” („Cartea Vieţii”).
Aşa cum s-a văzut acum, este imposibil a contesta faptul că recunoaşterea unui „ceva gânditor viu” în spatele a tot ce există este o adevărată ipoteză ştiinţifică, în opoziţie cu pura negare a unui asemenea „ceva”, care negare deci nu poate fi altceva decât o superstiţie deplină.”
Acesta este un exemplu din aşa-zisele analize cosmice ale lui Martinus sau Cosmologia lui Martinus. De fapt, autorul lor şi-a mai numit întreaga sa operă monumentală o „ştiinţă spirituală”, care are drept scop de a oferi răspunsuri logice la întrebările fundamentale ale vieţii. În acelaşi timp, studiindu-i opera, ajungi la o atitudine de viaţă optimistă, şi aceasta constituie o bază pentru o relaţie armonioasă şi plină de simpatie faţă de toţi oamenii şi faţă de tot ce este viu. Cei interesaţi pot studia aceste analize total liber şi pot judeca singuri, pe baza propriilor experienţe şi a propriilor capacităţi de inteligenţă, simţire şi intuiţie, dacă acest punct de vedere este just sau nu.
Martinus mai subliniază faptul că scopul vieţii este însăşi trăirea ei, şi în raport cu acesta toţi oamenii şi toate celelalte fiinţe vii au în mod precis aceeaşi valoare, deoarece viul se manifestă în forme inimaginabil de variate, şi fiecare formă vie are rolul său în acest univers, iar dincolo de toate există… Dumnezeu!
Mihai Trifoi
