În contextul sporirii cercetărilor referitoare la realităților din timpul regimului comunist și al valorificării muzeale ale acestor cercetări, conducerea Centrului European de Studii Covasna-Harghita și-a propus să introducă în spațiul public informații referitoare la aspecte ale totalitarismului regimurilor hortist și comunist  în județele Covasna și Harghita (1940 – 1989).

 În condițiile specifice ale localităților din Transilvania de Nord, zonă cedată Ungariei hortiste prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, nu putem aborda începuturile instalării regimului comunist în aceste localități făcând abstracție de realitățile specifice acestei zone, în care principalii lideri hortiști au devenit peste noapte cei mai înfocați promotori ai instalării regimului comunist, regim care, în această zonă, a avut un caracter antiromânesc, atât în perioada 1944-1950 cât și în timpul regiunilor „Stalin” și „Mureș – Autonomă Maghiară”.

Informațiile pe care le vom prezenta, în serial, toate provenind din surse documentare credibile, pot întregi baza documentară a celor care se ocupă de proiectarea, documentarea și realizarea viitoarelor muzee ale regimurilor totalitare hortist și comunist.

Vom începe serialul cu date referitoare la consecințele politicii de intoleranță față de români practicată de către reprezentanții regimului hortist apoi vom continua cu perioada regimului comunist cu referiri speciale la județele Covasna și Harghita.

Aspecte ale intoleranței dezlănțuite împotriva rimânilor din județele Covasna și Harghita, în timpul regimului totalitarist horthyst (1940-1944)

 

Ghelinţa

Între septembrie 1940 – februarie 1941, în Ghelinţa preotul a fost alungat şi biserica devastată. După 1940 nu s-au mai oficiat slujbe vreme de un an. În toamna acestui an, în luna septembrie, biserica este devastată iar românii sunt obligaţi să treacă la celelalte culte. Credincioşii au trecut la romano-catolici, chiar soţia părintelui a fost înmormântată de preotul romano-catolic, la 2 iunie 1955.

Ilieni

În anii dictatului de la Viena, comunitatea românească s-a redus drastic prin trecerile de la credinţa strămoşească la cultele maghiare. Biserica, rămasă fără credincioşi, a stat în paragină până în anul 1961, când în urma unei furtuni s-a dărâmat. Credincioşii români din Ilieni aparţin astăzi de parohia Dobolii de Jos.

Lemnia

Anul 1940 şi cei care i-au urmat au însemnat sfârşitul unei puternice comunităţi româneşti care, în condiţiile istorice cunoscute, şi-a pierdut identitatea contribuind la sporirea numerică a populaţiei maghiare

Micfalău

În 1940 preotul Virgil Dancu a fost izgonit iar biserica transformată în depozit de muniţii. Cu excepţia a zece familii, în frunte cu românul Arpad Ursu, care au rezistat presiunilor administraţiei maghiare, toţi ceilalţi (peste o mie de credincioşi) au fost trecuţi la biserica romano-catolică din Micfalău. Pentru a fi salvate, cărţile vechi bisericeşti au fost ascunse într-un pod al bisericii, unde au fost găsite cu ocazia unor lucrări de reparaţii, fapt deosebit de relevant pentru destinul spiritualităţii româneşti în vremuri vitrege.

După prima anunţare a cedării teritoriului, la sfârşitul lunii august 1940, “Învăţătorul Vişan a fost petrecut până la gară într-o ploaie de pietre şi bolovani; notarul ameninţat că va fi spânzurat, (…), primarul ameninţat cu linşarea, în timp ce pe stradă vocifereau tinerii (secui) într-o baie de beţie cu tricolorul maghiar în piept şi strigau: unde este popa cel valah să vedem sânge”.

Preotul Dancu menţiona că încă înainte de sosirea trupelor maghiare a fost ameninţat cu împuşcarea. La 14 octombrie 1940, preotul Virgil Dancu scria următoarele mitropolitului Bălan: “În vara acestui an (1944) biserica a fost întrebuinţată ca depozit de muniţii şi alte materiale militare. Interiorul bisericii a devenit locul de odihnă al soldaţilor şi premilitarilor maghiari, care au transformat sf. lăcaş în sală de mâncare şi dormitor (…)”.

“Îmi este imposibil să pot trăi aici izolat de lumea noastră spirituală şi naţională, din 285 de familii am rămas cu treizeci de ortodocşi”.

Bixad

În toamna anului 1940, după cedarea Ardealului de nord, biserica din Bixad trece prin momente grele, fiind devastată, pisania din pridvorul bisericii tăiată cu dalta de către primar, iar pictura a fost zgâriată şi parţial acoperită cu vopsea. Cântăreţul Iuliu Niţu a reuşit să salveze arhiva bisericii.

Din relatarea preotului Dumitru Trifan, care este silit să se refugieze, aflăm că în ziua de 1 septembrie 1940, după vecernie, cete de unguri au manifestat violent prin comună. Seara i-au atacat casa cu pietre şi bolovani. Chiar în ziua respectivă mai mulţi credincioşi ortodocşi i-au spus preotului “că de acum nu mai vin la biserica românească deoarece se simţeau ameninţaţi”. În aceste împrejurări unii credincioşi români ortodocşi au început să treacă la romano-catolici. Până la 8 septembrie 1940 au trecut 16 persoane “de frică să nu fie găsiţi de unguri ca ortodocşi”. Au fost distruse şi troiţele şi crucile comemorative ridicate în memoria eroilor români căzuţi în bătălii pentru apărarea patriei române. În al doilea război mondial au căzut două bombe peste biserică, dar din mila lui Dumnezeu ele nu au explodat, ci doar au spart acoperişul. Apoi biserica a fost jefuită de câteva ori de răufăcătorii de alte confesiuni din sat, ajungând în ruină. Printre primii preoţi reveniţi în toamna anului 1944, a fost şi preotul Trifan, care datorită împrejurărilor create de armatele în retragere este nevoit să părăsescă parohia în mai multe rânduri. O parte din credincioşii săi, cei mai mulţi foşti ortodocşi români, din motive uşor de înteles, se tem să se pronunţe sau să se arate români”.

Ojdula

Evenimentele tragice din anul 1940 nu au ocolit localitatea. La 22 octombrie 1940, preotul Simion Mogoş a fost obligat să se refugieze în România. Descriind împrejurările prin care a fost nevoit să-şi părăsească parohia, preotul Mogoş relatează: “Deşi nădăjduiam de la început că vom rezista cu toţii, cu toate spargerile şi bătăile ce le sufereau credincioşii, am fost nevoiţi să stăm prin păduri ziua iar noaptea să dormim prin şurile cu fân, mai mult de două săptămâni din cele 6 îndurate alături de sfântul altar şi în mijlocul credincioşilor. Când credeam că se potoleşte furia celor ce ne făceau să suferim şi cu cât căutam să ne ascundem mai bine din faţa lor, cu atât mai mult căutau să ne batjocorească tot ce aveam mai scump”. După ce enumeră actele de agresiune comise de unii localnici maghiari împotriva românilor, preotul arată că “mie mi-a spus un învăţător ungur, Molnar, că de ce mai stau în Ojdula că, înainte de venirea mea acolo, 1936, românii din Ojdula (…) nici măcar nu vorbeau româneşte”.

Ozun

Tragedia anului 1940 este descrisă într-un raport înaintat de preotul Victor Folea în 1940, Mitropoliei Sibiului, în care relata următoarele: “Am aflat trista veste că biserica din Ozun a fost aprinsă în interior, unde toate obiectele bisericeşti – prapori, cărţile, mesele şi odăjdiile – au fost aşezate în mijlocul bisericii pe paie şi au fost aprinse, arzând până dimineaţa, când focul care mocnea a fost stins. Pictura a fost complet distrusă, (…), românii au fost forţaţi să treacă la religia reformată. În Ozun au mai rămas doar două suflete la credinţa ortodoxă”. Preotul ortodox Victor Folea a fost izgonit în 1940.

Bicfalău

În septembrie 1940, noile autorităţi de ocupaţie au împuşcat crucile de pe turnuri şi au stricat acoperişul, biserica a fost închisă şi sigilată, iar credincioşii trecuţi cu forţa la cultele maghiare.

Lisnău

În septembrie 1940 ambii preoţi, cel ortodox Mihai Petru şi cel greco-catolic Miron Radu, au fost izgoniţi, iar bisericile au fost devastate. Credincioşii ortodocşi şi greco-catolici au fost obligaţi să treacă la Biserica catolică şi reformată. Casa parohială a fost transformată în grădiniţă de copii. Primarul localităţii, Radu Socaciu, (tatăl cunoscutului cântăreţ de folk Victor Socaciu), a fost alungat din sat împreună cu familia, stabilindu-se, ca atâtea alte sute de români, în primitorul judeţ Braşov, din România neocupată.

Sâtionlunca

În toamna anului 1940, biserica a fost devastată, crucile doborâte şi acoperişul distrus. Casa parohială a fost transormată în magazie de cereale şi apoi în cămin cultural. Preotul Victor Folea a fost expulzat, iar credincioşii trecuţi la cultele maghiare.

Poian

În 1940, toţi cei 280 credincioşi români au fost obligaţi să treacă la confesiuni maghiare, parohia a fost desfiinţată, preotul greco-catolic Gheorghe Ghergheli a fost izgonit, iar arhiva distrusă.

Comolău- Reci

Despre evenimentele tragice din 1940 ce s-au abătut şi asupra comunităţii româneşti de aici, aflăm din trista relatare făcută de preotul Ioan Rauca, el însuşi fiind obligat să-şi părăsească credincioşii în urma unor serioase ameninţări: “După 1 septembrie 1940 – spune el – zilnic am fost boicotat şi batjocorit atât eu cât şi parohienii mei, dintre care o parte şi-au părăsit vetrele şi s-au refugiat. În noaptea de 10-11 septembrie 1940 mi-au fost sparte geamurile de la casa parohială (…), aşa că în ziua de 11 septembrie, după ce am predat arhiva şi toată administraţia epitropului, am fost silit să părăsesc parohia şi să mă stabilesc în Araci. La vreo câteva zile de la plecarea mea din parohie, am aflat că (…), în biserică au fost introduse o mare cantitate de paie, au fost puse strănile peste paie şi le-au dat foc, distrugând astfel biserica (…) rămânând din ea doar turnul cel mare şi patru ziduri de cărămidă”.

Casa parohială a fost ocupată de postul maghiar de jandarmi, iar zidurile bisericii, rămase în picioare, au fost demolate. Locul bisericii a devenit teren arabil. Clopotul bisericii a fost salvat fiind instalat într-o clopotniţă improvizată, ce se găseşte în curtea fostei case parohiale.

Sfântu Gheorghe

Anul 1940 a adus şi pentru comunitatea şi biserica românească din Sfântu Gheorghe grele încercări. Despre starea de lucruri creată după această dată, un raport întocmit de preotul Mihail Grecu pe anul 1941 arăta următoarele: “Averea parohiei, care constă în case, a fost luată spre administrare de către organele administrative, afară de casa protopopească, care încă în luna noiembrie a fost închiriată «Societăţii Tinerilor Catolici», pentru suma de 3600 lei lunar. În casa parohială şi altele au fost plasaţi refugiaţii. După intervenţii repetate, casele au fost puse la dispoziţia parohiei. Am încredinţat pe credinciosul Gheorghe Bârlă, singurul care mai are curajul să se afirme ca român, cu administrarea averii, până la stabilirea din nou în localitate a unui preot. Pământul primit prin reformă agrară, în hotarul comunei Szotyor [Coşeni] a fost pus sub sechestru. Arhiva parohială şi biblioteca au fost duse la Primăria oraşului. Arhiva protopopească şi unele din matricole au fost duse de către Păr. Protopop A. Nistor. Situaţia catedralei, în construcţie, încă nu este lămurită. Din convorbirile pe cari le-am avut la Primăria oraşului, am constatat că terenul pe care s-a clădit s-a întăbulat pe parohie numai după arbitrajul de la Viena, aşa că Primăria a cerut anularea întabulării. Biserica Veche a suferit avarii în urma cutremurului, iar cimitirul a fost devastat de către grupuri răufăcătoare, poarta şi îngrăditura au fost de asemenea distruse”. Raportul era semnat şi de V. Bogdan, care îndeplinea funcţia de secretar eparhial.

Materialul de pe şantierul catedralei a fost împărţit la cetăţeni pentru a-şi construi locuinţe, iar mare parte din el a fost furat. În subsolul catedralei, armata maghiară a amenajat un adăpost antiaerian. Din cei 2119 credincioşi români (reprezentând 20% din locuitorii oraşului de până la Dictat) au rămas doar … 40 în anul 1940! Preotul Gheorghe Grovu din Sf. Gheorghe trimite mitropolitului Nicolae Bălan, la 8 noiembrie 1940, o scrisoare în care, printre altele, spunea că: “am rămas lângă sfântul altar, ca să-mi îndeplinesc misiunea de preot şi duhovnic în parohia ce mi-a fost încredinţată spre păstorire. Atunci [după pronunţarea dictatului de la Viena] nu prevedeam toate nenorocirile prin care trebuia să trecem după ocupaţie”. Referindu-se la soarta catedralei, arată că aceasta “a fost confiscată pe seama statului”, iar cei care erau obligaţi să treacă la cultele maghiare erau “chemaţi la primării de notari aproape cu de-a sila”.(va urma)

 

Biroul de presă al Centrului European de Studii Covasna

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail